Cat, ce, cand, cum

Dilemele mele zilnice. Nu credeam ca o sa ajung sa consider masa, mai ales cea de pranz si cea de seara, momentul principal al zilei, cel care decide in capul meu daca a fost o zi buna sau una nasoala.
In fiecare dimineata incep sa ma gandesc cu groaza la masa de pranz. A picei normal. Ce sa-i dau. Cat. Oare azi va manca? Suficient? Cat e suficient de fapt? cat ar trebui sa manance? Oare ii dau destul? Prea mult? De ce nu a mancat ieri? De ce ieri a mancat si acu doua zile nu? Oare nu i-a placut mancarea? Ii e rau? Nu pare sa-i fie rau....
Si tot asa.
La pranz, prima lingurita dicteaza de obicei desfasurarea intregii mese.
Daca gurita se casca cu pofta si mancarea aluneca lin pe gat sunt sanse ca pranzul sa fie un succes.
Daca lingurita se opreste intre buze si brusc Andreea incepe sa fluture violent mainile, sa dea din cap si sa tipe...e de rau. Trebuie scoase din sertare "jucarelele": lingurite colorate, plicuri, pixul rosu, capace, sticlute. Toate sunt studiate, pipaite, duse la gura si in cele din urma aruncate pe jos. Intre aceste miscari, mai introduc rapid cate o lingurita de mancare in gura.
De cele mai multe ori ii dau cam jumatate de portie, apoi scot la inaintare iaurtul. Un fel de felul doi. Pe ala macar stiu ca il mananca cu spor.
Si asa, dupa juma de ora de nervi si chin terminam masa.
Probabil ar trebui sa o las in pace cand nu vrea sa manance. Dar sincer mi-e greu sa sar peste o masa si sa ma gandesc ca stie ea mai bine si ca o sa manance cand ii e foame. In capul meu, masa de pranz este momentul crucial al zilei si daca trec cu bine de el, totul pare mai simplu si mai linistit.
Macar stiu ca a mancat :d.

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...