ganduri de-a valma

Citeam zilele trecute o postare despre cadouri si Mosi, in special despre abundenta lor si ce poate aduce ea, urmata de o serie de comentarii nastrusnice, din care cateva nu cred ca erau scrise de parinti. Nu conteaza. Divaghez. Sa revenim. Caci pana la urma ce vreau sa zic?:D.
Intrebarea mea e asta. Nu cumva, bombardati de informatii, de teorii, practici si studii, obisnuiti sa analizam totul la sange, sa impartim fiecare lucru in bucatele minuscule pe care le studiem microscopic, nu cumva ne creem niste temeri inutile, exagerate, nu cumva vedem posibile traume si drame acolo unde nu e de fapt nimic?
Am fost crescuta la gramada de bunici si parinti, juma de zi cu unii, juma cu altii. Si imi dau seama ca niciunul nu si-a pus atatea probleme la lucruri banale cum fac eu cu Andreea. Bunicul mi-a citit de sute de ori  Catelusul Schiop, o poezie trista rau de tot. Stiu sigur ca plangeam cand o citea, dar asta nu l-a oprit sa mi-o mai spuna de cateva zeci de ori, la cerere sau nu. Printre lecturile mele timpurii au fost, normal, povestile, cu Scufita Rosie mancata de lup, cu iezii ale caror capete taiate ornau casa caprei, cu baiatul din Creanga care rostogolea un bolovan peste casa babei. Ca sa enumar doar cateva. Sigur niciunul dintre bunici sau parinti nu s-a gandit vreo clipa ca biata poveste m-ar putea marca pe viata prin violenta ei. Si au avut dreptate.
Eu in schimb cand i-am citit Andreei Scufita am simtit nevoia sa mai indulcesc finalul, asa de siguranta:d.
Mai nou citesc despre dileme legate de Mos Craciun si zane si alte personaje fantastice. Cum ca ar fi incorect, imoral, sa mintim copilul si ca mai bine sa stie de la inceput adevarul, respectandu-i inteligenta si salvandu-l astfel de la tristeti ulterioare. Iepurasul de Paste nu exista!
Si totusi eu am trait o copilarie populata de fel de fel de creaturi fantastice. Nu-mi aduc aminte cum am reactionat la aflarea adevarului despre Mos, nici nu  mai stiu de fapt cand am aflat, dar imi aduc aminte de surpriza sincera cu care gaseam mereu cadourile sub brad...
Traim intr-o vreme ciudata. Din dorinta de a ne proteja copiii de rele, riscam sa ii privam de multe bucurii. Din dorinta de a-i ajuta cat mai mult, nu le lasam prea multe ocazii ca sa descopere singuri solutia. Sa  greseasca. Sa invete din greseli. Vedem pericole si probleme acolo unde nu e de fapt nimic.
Pana la urma o ciocolata scoasa poznas din geanta din cand in cand nu a bagat pe nimeni in spital. Si  poate pentru sclipirea vesela din ochii celor mici  merita sa ne abatem de la reguli uneori.
Ne temem ca bunicii ni-i strica, ne suparam ca nu respecta regulile noastre. Da, asa e. Dar nu faceau la fel si bunicii nostri? Casa lor era locul nostru de evadare, in timp ce acasa era oaza noastra de siguranta. Poate asta e rolul unor bunici...sa rasfete, sa le arate copiilor si alta perspectiva. Iar noi suntem ancorele pe care stiu ca se pot bizui, no matter what.
Normal ca exista limite. Normal ca undeva trebuie sa tragi linie. Dar poate am inceput sa tragem linia prea jos, sa ne punem prea multe probleme, sa ii incarcam pe copii prea devreme cu teoriile noastre de adulti.
Eu aleg pentru Andreea o lume cu putina magie in ea, unde vrajile exista, unde poti citi o poezie trista si unde poti plange. Unde povestile nu sunt mereu Disney. Unde exista reguli, dar si exceptii.

Si pentru ca am pornit de la povesti, un text care mie mi-a placut foarte mult:)

(Sursa)

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...