mamicia ca lupta

Cam asta e sentimentul pe care il am uneori citind posturile unor mamici. Pe blogurile lor sau ale altora, pe facebook, pe forumuri. O incrancenare de neinteles pentru mine in modul de exprimare, o pozitie radicala asupra multor laturi ale maternitatii si copilariei.
Atitudinea "eu am descoperit calea corecta. orice altceva e gresit".
Inteleg ca totul vine din dorinta ca celor mici sa le fie bine. Sa fie fericiti si sanatosi. Dar adeseori, din dorinta de a le oferi tot ce e mai bun, se ajunge la exagerari si rautati.
Si, cel mai trist, o lipsa crunta de umor.

O sa insir cateva teme dezbatute intens de mamici si o sa-mi expun aici parerea, pentru ca atunci cand am facut-o in alta parte am fost uneori acuzata de tot felul de lucruri. Asa ca mai nou evit sa mai comentez pe la altii:)

De exemplu, copilul mop, si alte obiecte stupide inventate pentru copii, nu sunt diavolul pe pamant. E haios. Nu trebuie sa facem o dezbatere nationala pe tema lor. La fel si suzetele cu colti, pantofii cu toc la copii, etc. Le-as cumpara pentru Andreea. Nu. Pot sa ma uit la ele si sa zambesc? Da.

Un copil care urla in parc, sau pe strada, ale carui 13 kile sunt carate cu greu de mama sau tata, e o scena pe care o cunosc. Nu mi s-a intamplat prea des sa trebuiasca sa o iau pe Andreea pe sus de undeva si sa o duc 10 metri mai incolo ca sa o calmez. Sau sa o duc pe sus spre casa. Dar mi s-a intamplat. Sa plecam de la locul de joaca cu ea protestand. Asa ca acum ma amuza situatiile de genul asta. Pentru ca nu vad in mama aia un monstru care isi chinuie copilul incercand sa-l duca acasa. Ci o mama care se chinuie sa scoata copilul dintr-o situatie care l-a facut sa planga si sa o rezolve in alta parte. Si da, de cele mai multe ori, conflictele de genul asta se rezolva prin discutii, calme, explicatii, negocieri. Dar exista si situatii in care nu ai timp, chef, nervi sa discuti. In care il iei pe sus si il duci mai incolo.

Vesnicele discutii despre manipulare, care reapar din cand in cand in blogsfera si nasc dezbaterii aprinse, pline de acuzatii si reprosuri. Ok, parerea mea? Dupa 2 ani copiii au destula inteligenta ca sa manipuleze. There, I said it. Nu o fac din rautate, cum o fac adultii. Ci pentru ca nevoile lor nu mai sunt acum doar primare, ca la bebe. Nu e vorba de plans sau urlat de foame, sete, somn, dor, nevoi ce trebuie satisfacute imediat. Ci e vorba de dorinte si mai ales de descoperirea faptului ca exista cazuri in care dorintele lor nu sunt indeplinite. Si atunci cauta solutii. Cea mai simpla solutie e sa planga. Pentru ca de cele mai multe ori parintii cedeaza. Un copil de 3 ani care urla ca vrea o jucarie sau o bomboana sau vrea in brate cand tu cari 3 sacose sau vrea sa iesi din baie in clipa aia sa-i dai o jucarie, sau vrea sa suga chiar in clipa in care sa zicem discuti ceva cu un vecin, etc. poate fi invatat ca universul nu se invarte in jurul lui, poate fi invatat sa astepte, sa caute solutii, sa-si rezolve singur problema, in functie de caz. Si da, va plange. Va face o criza. O data, de doua ori, de n ori. Si intr-o zi va invata sa astepte sau sa se descurce singur. Si nu e rautate din partea parintelui. Inseamna doar sa-l inveti ca asa cum tu si ceilalti respecta dorintele si nevoile lui, la fel si el trebuie sa respecte ce se intampla in jur.
Normal, fiecare moment de genul asta trebuie insotit de explicatii, de lamuriri, de povesti. Ii explici de ce nu poti sa-i satisfaci dorinta in clipa aia, de ce trebuie sa astepte. Ii spui ca e mare si sigur poate gasi singur o solutie. Dupa ce criza a trecut, va impacati, va pupati, va iubiti. 

Obsesia caratului in brate. Un copil de 2-3 ani nu trebuie carat in brate pana in parc, prin parc, pana in statia de masina, in masina, pana la magazin, etc. Oamenii au fost creati, ca specie, cu picioare, si nu intamplator de la 1 an si un pic un copil poate merge. Intai un pic, apoi pe distante tot mai lungi. Si e adevarat ca uneori oboseste si il iei in brate, dar de cele mai multe ori poate merge singur. Daca il inveti. Daca nu, va continua sa se comporte ca un bebe si la 2 si la 3 ani si mai tarziu. Si adeseori cred ca noi mamele suntem cele care ii tragem un pic inapoi, prelungind inca un pic etapa de bebelus, cand depindea doar de noi. Caci uneori e greu sa accepti ca cel mic creste si se poate descurca tot mai mult singur. Ca asa e normal.
E normal sa plece de langa noi si sa se joace printre copii, e normal sa ramanem in urma cand ei alearga veseli pe aleile parcului, e normal sa ne facem griji, dar sa-i invatam sa fie independenti. Si daca un copil de 2-3 ani se teme sa coboare din bratele mamei si sa se joace cu alti copii, e un semn ca poate trebuie sa il inveti, incet, cald, sa se desprinda de tine.

Nasterea, ca orgasm. Da, se poate ca tu sa fii nascut absolut natural, fara epidurala, inconjurata de familie si prieteni, cu muzica susurand in urechi, si sa fii fost minunat. Se poate ca totul sa fi durat 10 minute sau 10 ore si sa ti se fi parut minunat. Si acum spui ca asa e nasterea. Ca asa trebuie sa se intample. Well..surprise, nasterea e o chestie care depinde extrem de mult de organism. Nu de cap, nu de planurile tale, ci de fiziologie. Asa ca nu o poti controla. Asa ca ceea ce pentru o mama a fost sublim pentru alta poate fi oribil. Ce una descrie ca experienta orgasmica, alta spune ca a fost iadul pe pamant. Asa ca daca eu vreau epidurala sau cezariana ca sa nu ma doara, ca sa nu stau cu frica pentru ca nu stiu ce urmeaza, pentru ca vreau sa fiu sigura ca cel mic e safe, ca eu sunt safe, pentru ca asa ma simt eu in siguranta si asa vreau sa se intample lucrurile, atunci nu imi spune ca gresesc. Sau ca sunt slaba. Sau ca nu sunt o mama adevarata. Nu imi povesti ce frumos e sa nasti natural. Pentru ca nu stii cum va fi sau a fost in cazul meu. Si modul in care nasti nu te defineste ca mama, nu arata cum iti vei creste copilul, cat de fericit sau nefericit va fi, cat de sanatos sau bolnav. E doar un moment din lungul sir de momente care urmeaza.

Tratamentul cu iarba. Ok, exagerez. Dar am citit in ultima vreme niste discutii despre tratarea bolilor celor mici care m-au intristat, enervat, speriat. Pentru ca una e sa fii mare si sa alegi pentru tine metoda de tratament. Si sa te joci cu viata si sanatatea ta. Si alta e sa te joci cu a unui copil.
Nici mie nu-mi plac medicamentele. Le evit cat pot. Dar, daca Andreea are febra mare ii dau Nurofen, nu o infasor in cearsaf ud si astept sa treaca. Daca e racita ii pun picaturi in nas sa o ajut sa respire, nu o tin deasupra oalei cu fierturi de ierburi. Daca e iarna, ii dau Vigantol. Nu astept sa ma duc la doctor sa-mi spuna ca are fontanela deschisa la un an juma si nu ma bazez pe seminte si nuci ca sa suplinesc 2 picaturi amarate de vitamina D. Daca are infectie la ochi, ma duc la doctor si ii pun picaturi, chiar si cu antibiotic. Nu ii torn in ochi lm si astept sa treaca. Asta fac eu. Asa mi se pare normal. Traim intr-un secol in care medicina, stiinta, a depasit nivelul Evului Mediu. In care avem la dispozitie medicamente ca sa tratam boli, nu doar iarba si radacini.

There. I said it:))

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...