Despre alegeri


Cel mai usor lucru pentru un parinte este sa faca planuri. Sa-si imagineze viitorul, pictat in roz, sa creada ca peste ani copilul va realiza ceva, va fi cineva. Cel mai usor este sa ne proiectam asupra lor propriile noastre dorinte nesatisfacute.
Cel mai greu este sa ii lasam sa isi urmeze propriile dorinte, chiar si cand ele nu ne plac. Sa ii lasam sa greseasca, asta mi se pare extrem de complicat. 
Incep insa incet sa-mi dau seama ca, iesind din etapa simpla a alegerilor legate de mancare, somn si haine si intrand in etapa alegerilor legate de ce facem, ce studiem, unde mergem, lucrurile tind sa se complice. Pentru ca, fara sa vreau, ma surprind dorindu-mi pentru ea lucruri pe care nu le-am avut sau nu le-am facut eu. Deocamdata, alegerile mele nu par sa o deranjeze. Deocamdata.
Sa ma explic caci iar merg prin balarii...
Din toata copilaria mea imi aduc aminte de vreo doua concedii cu parintii, unul in Bucovina, unde am pescuit pastravi cu oglinda, si niste imagini de la mare, care de fapt cred ca sunt un colaj din multe vacante la mare. In rest, vacantele mele erau la Predeal, la bunica. Lucru pe care nu-l regret, caci aveam copii acolo, cu care sa ma joc, si brazi de urcat si dealuri de alergat pe ele. Dar regret ca nu am mai multe amintiri cu ai mei.
De aia vreau sa construim impreuna, eu Andreea si tati multe vacante frumoase, din care sigur nu isi va aminti tot, dar macar franturi, bucatele, faptul ca eram impreuna....
Tot asa, crescand, ma ofticam iarna ca nu pot sa merg cu ceilalti copii la schi. Normal, pe vremea aia Predealul era plin de copii si toata ziua eram pe strada, pe sanie. Dar imi parea rau totusi ca nu stiam sa si schiez. Ai mei n-au avut timp sa ma duca, bunica-mea era prea batrana...Deci, desi am facut toate iernile la munte, nu am invatat sa schiez. Recuperez acum, impreuna cu Andreea. Pentru ca vreau sa mergem toti trei in vacanta de iarna la schi, in fiecare an. Sa facem din asta o traditie, un lucru pe care sa-l asteptam de cand incepe toamna si pana pica primul fulg. Dar la fel de bine trebuie sa fiu pregatita sa accept faptul ca ei s-ar putea sa nu-i placa, sa nu vrea sa schieze cu noi:d.
Si asa ajungem la balet, un vis mai vechi al meu, caci mi-a placut mereu dansul delicat pe poante. Ai mei m-au dus la gimnastica. Nu mi-a placut, mi se parea un chin. Am stat o luna-2 si am renuntat. Nu stiu de ce nu am fost la balet, poate n-am vrut eu atunci, poate ei nu m-au intrebat...Dar eu am dus-o pe Andreea. Si aici apare dilema. Am dus-o pentru ea sau pentru mine? Pentru placerea mea, de a o vedea dansand incet in tutu si papucei, sau pentru bucuria ei? Initial am crezut ca i se potriveste, ca e ceea ce isi doreste, acum insa incep sa ma gandesc ca nu e chiar asa. Ii place, merge in fiecare duminica, nu zice niciodata ca nu vrea, dar parca nu o vad asa incantata, nu repeta miscarile acasa, nu imi povesteste ce face acolo. Pare sa faca balet ca pe o datorie, pentru ca am dus-o eu.. Habar n-am. Cumva imi pare ca i-ar placea mai mult la dansuri, la ceva mai dinamic, mai cu ritm. Inca isi aduce aminte cu placere de orele de dansuri populare de la cresa, inca imi arata ce facea acolo...Asa ca analizez, ma gandesc daca e cazul sa facem o schimbare.
Si exemple ca astea mai sunt. Alegeri pe care le-am facut pentru ca mi-au placut mie, lucruri care mi-ar fi placut sa le fi facut cand eram copil. Regrete pe care le vindec prin ea.
Poate pana la urma nu e asa rau. Din tot ce ii propun, unele ii vor placea, altele nu. Va trebui doar sa accept refuzurile. Sa propun variat, chiar si lucruri care mie poate nu mi-ar placea, pentru ca ea sa incerce si sa aleaga in functie de propria personalitate. Pentru ca e usor sa credem ca cei mici sunt o extensie a noastra, sunt niste versiuni mai mici ale noastre. Nu, nu sunt. Sunt niste oameni diferiti, care poate ne seamana pe alocuri, dar in mare parte sunt diferiti.

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...