5 ani

Mai sunt cateva zile pana cand face 5 ani. 
Habar n-am cand a trecut timpul, caci parca acum era un bebe cat o lingura si greu cam cat o sticla de cola...
Acum e  amuzanta si frumoasa si agitata. Foarte agitata. Nu are stare, nu ar sta pe loc decat daca are in fata ochilor un ecran cu desene sau daca e obosita/bolnava. Atunci zace. In rest alearga, misuna, topaie, tropaie. Statul pe scaun la masa e un chin si presupune negocieri. Se foieste, se ridica, se aseaza, se intinde. Ia o lingura de mancare, mai povesteste intamplari de la gradi, mai ia o lingura, mai povesteste ... 
- Mami, de ce oamenii mari nu alearga? 
Da...buna intrebare:d
- Mami, de ce miss Gabi (profa de engleza) nu rade? 
Habar n-am...asa sunt uneori adultii, seriosi...
- Mami, nu pot sa tac acum!
Asa ca vorbeste mult. Povesteste, inventeaza, imagineaza. Jocul preferat la masa de seara este ghicitoarea. Ea se gandeste la ceva, un animal, un personaj, un om si eu sau tati punem intrebari pana ghicim ce e. Apoi e randul altcuiva. 
Povestea cel mai des invocata este cea in care Josette si tatal ei inventeaza o limba a lor. De fapt toate cele patru povesti din cartea 1,2,3,4 de Eugene Ionescu(o) sunt minunate si foarte bune pentru joaca de-a imaginatia. Cea in care taticul schimba sensul cuvintelor si transforma dialogul intr-o joaca absurda si delicioasa este mereu copiata de Andreea, care incepe la randul ei sa arunce cu fraze haioase.
- Mami, deschide peretele si intra in dulap. Fereastra e masa si masa e fereastra. Capul e fund si fundul e cap. Vino sa-ti dau un pupic pe fund! 
Mda....
Cand deseneaza, de cele mai multe ori creeaza monstruleti. Mici, mari, ranjiti, cu cornite sau colti, verzi, rosii, portocalii, patrati, rotunzi...Sau fetite cu umeri ascutiti. Sau animale fabuloase, denumite girafa, elefant, urs...
In fiecare seara o punem sa citeasca niste fraze din carte, fie ca preia un personaj, fie ca alege ea unde sa intre in lectura. Uneori are chef, alteori mai putin, dar insist mereu sa citeasca macar un pic.
Supararile sunt aprige, cu lacrimi si tipete. Nu ii place sa o intrerupi. Se incordeaza brusc si incepe sa planga sau sa strige. Nu ii place sa o ajuti cand nu vrea sa fie ajutata. Cand nu ii iese ceva, se enerveaza. Cand vrei sa o ajuti, n-are chef. Cand insisti ca vrei sa ii arati cum se face, incepe si plange ca sa o lasi in pace. Cand o supar eu, imi declara ca sunt o mama rea, ca nu mai vrea sa stea cu noi.
- Ce mama esti si tu...., imi arunca de sus
- Sunt singura pe care o ai, replic eu, stiind ca nu crede ce spune, ca loveste cu vorbe ca sa nu loveasca cu pumnisorii. 
Dupa cateva minute, cand furtuna a trecut, cand s-a linistit, redevine ea, fetita mamoasa, dulce, ce ma ia in brate si ma strange tare, ca sa se asigure ca sunt tot acolo, ca n-am plecat nici macar un pic, ca nu m-am suparat cumva pe ea.
Tati e intampinat mereu cu chiote, urmate de un salt rapid in bratele lui. 
- Taaati, tati tati tati, insira rapid, si-l strange tare cu manutele pe dupa gat. 
Apoi fuge repede la joaca, linistita ca toata lumea e acasa, ca totul e in ordine. 
Nu a scapat inca de timiditatea pe care o afiseaza atunci cand e emotionata. E in stare sa discute lejer cu un strain, sa-i povesteasca cate in luna si in stele, dar se blocheaza brusc atunci cand se intalneste cu un cunoscut care o emotioneaza. Atunci nu mai zice nimic, ba chiar ezita sa raspunda la intrebari, se fastaceste si pleaca in treaba ei. Lucram incet la partea asta, la curaj, la a depasi cumva teama, dar mai avem de lucrat...
 
Uitasem sa spun de poze. Ii place sa faca poze. NU sa stea la poze. Atunci se stramba, se prosteste...Exact cand ai vrea sa stea linistita. In schimb, e foarte atenta si concentrata la pozele pe care le face ea.
Cam asa o vad eu..
Ce gandeste ea la 5 ani? O sa incerc sa aflu

Despre Pastele nostru

Ca toate sarbatorile, Pastele a venit si plecat prea repede, caci niciodata vacanta de 3 zile nu e chiar destul. Mereu ar mai fi loc de macar inca o zi. Dar noi ne-am intors azi la munca, iar Andreea a ramas cu bunicii inca o zi, urmand ca de maine sa revina la gradi. Weekendul asta am vazut o gramada de poze de la munte sau de la mare si imi este foarte dor de amanadoua. 
Din pacate (sau din fericire, depinde de cum privesti lucrurile) urmatoarele 3 weekenduri sunt pline pline de copii si nu avem nicio sansa sa evadam:)). Weekendul viitor e petrecerea Mariucai, care deschide in fiecare an sezonul de zile de nastere intre prietenii Andreei. Apoi e ziua matzei noastre si la final a Sofiei din parc, cum ii zice Andreea ca sa nu o incuram cu alta Sofie, cea de ieri, de la pizza da:)). Pe langa cele trei zane, mai e si ziua lui Vava, partenerul lor de nebunii. Asa ca e clar. Muntele si marea mai trebuie sa astepte un pic...
 Zilele astea nu am facut mare lucru. Pentru mine este important ca macar de Paste si de Craciun sa reusim sa ne adunam toti din familie si sa stam impreuna cateva ore. E o traditie pe care am inceput-o dupa aparitia Andreei si pe care sper sa o continuam cat mai mult. Si eu si Dan am evitat sa discutam lucruri religioase cu Andreea, nu am pus accentul pe aceasta latura a sarbatorilor, ci pe ideea de familie, de iubire, de apropiere. Nu am transformat momentele astea nici in motive de acoperit copilul cu cadouri, caci pana la urma nu asta este semnificatia lor. I-am luat un lego, pe care nici macar nu i l-am dat de Paste, ci cu o zi inainte. 
Ce conteaza este sa fim impreuna, sa aiba toti bunicii langa ea, sa se joace cu Cristina, sa simta ca apartine unei familii care o iubeste. 
Ideile ei despre D-zeu si biserica sunt destul de ambigue si nu vreau sa ii impun eu nimic, nici pro, nici contra, ci sa aleaga singura ce si cat crede la un moment dat. Am vazut parinti care isi obliga copiii sa isi faca cruce, sa cante sau sa pupe icoane, atunci cand ei nu vor sa faca asta si nici nu inteleg rostul acestor gesturi. Eu prefer sa ii vorbesc despre bine, despre frumos, despre empatie si curaj, fara sa o oblig insa sa copieze comportamente si obiceiuri doar pentru ca "asa se face".
Pentru ca e mai comod pentru toti, am adus si de aceasta data bunicii la noi, impreuna cu matusa Cristina si cu Dragos. 
Asa ca Andreea a fost in elementul ei, le-a aratat jucarii, i-a exploatat si i-a pus sa se joace cu ea, cu pauze scurte de mancat. Spre seara, cand toata lumea a plecat spre casa, am iesit in parc sa ne dezmortim burtile pline si am facut o tura de lac cu biclele. Era inca destul de liber parcul, linistit, complet diferit de puhoiul pe care l-am gasit ieri seara..
Tractorul de la lego, mare hit. Mare! 
Invatand-o pe buni Ani care e treaba cu dinozaurii
Trei pe bicle dupa masa de Paste
La o vorba cu tati
  

Pizza day

Astazi am profitat de soare si am facut un drum la prietenii nostri de langa Bucuresti. Am zacut toooaaata ziulica in curte, am mancat o super pizza, fetele s-au jucat si au chiuit, am ras, am vorbit, ne-am relaxat.
 
 
 
 Eu si mamica fetitei din poza am fost colege de clasa in generala,apoi am  mers la licee diferite si ne-am pierdut urma. Au trecut anii,multi, si intr-o zi am dat una peste alta in vestiarul de la gradinita. Acum picele sunt colege de grupa. Inca o dovada ca lumea e destul de mica pana la urma:)

Humpty Dumpty si alte creaturi

Gata. Dansele ouale sunt pregatite. Humpty Dumpty si familia lui ne asteapta la masa. Nu le-am spus ce-i asteapta...
Intamplarea a avut loc aseara. Intai le-am fiert, apoi le-am vopsit, apoi le-am sters cu drag, le-am pregatit hainutele si Andreea le-a facut fete.
- Pot sa fie monstruleti?
- Sigur ca da. Cum vrei tu
- Monstruleti atunci. Ca sunt simpatici
Monstruleti au iesit. Humpty Dumpty in varianta monstruoasa:d
Adăugaţi o legendă

Pregatiri de Paste

Primul lucru pe care l-a facut matza in pregatirea Pastelui a fost sa orneze usa de la intrare. Asa ca a inlocuit desenul cu noi trei sub un brad de Craciun, cu asta:
Sincer, eu nu stiu sa fac iepuri asa simpatici:))
Apoi am pictat niste oua uriase pentru ghirlande si am printat hainute colorate pentru ouale de la masa de duminica.
Diseara vopsim oua. Vin cu dovada mai tarziu:)

Saptamana altfel

Saptamana trecuta a fost Scoala Altfel, in toate gradi si scolile de pe la noi. Noi am trecut deja printr-o saptamana de genul asta si anul trecut, dar sincer nu-mi amintesc prea multe despre ea....
De data asta chiar a fost interesant. Mi s-a parut ca activitatile au fost alese cu grija si, desi programul a parut putin incarcat, la final copiii au fost super incantati. Iar Andreea chiar a retinut lucruri noi.
Deci a fost cam asa.
Luni: zi de teatru, ceva despre Caragiale si Domnul Goe, sceneta. Printre altele au facut palarii de marinar din hartie :)
Marti: excursie la Pestera Dambovicioarei si Fabrica de Apa Minerala Piatra Craiului. Au avut mare noroc de o zi cu soare, cu plimbari prin pestera, pe afara, prin fabrica. Au ajuns inapoi in Bucuresti pe la 9 seara, cu o intarziere de 2 ore, si toata seara a topait ca a vazut de unde venea apa si cum se pun bulele in sticla. Plus ca ne-a adus sa bem si noi :d
Miercuri: a fost ceva cu engleza altfel, cu cantece si jocuri and stuff
Joi : discutii despre mancare si vizita la o cofetarie super buna, la care noi suntem clienti fideli de mult timp. Copiii au participat la bucatareala, au ornat tarte cu fructe, au ornat briosele cu martipan colorat, au pus bobite de ciocolata pe nush ce si s-au distrat cu coca. 
Vineri: vizita de la Politie. Un domn politist aparent simpatic le-a povestit despre cum trebuie sa circuli corect si preventiv, le-a arata planse cu semne de circulatie si le-a pus un film despre "o fetita care nu mergea bine pe strada". Concluzia Andreei a fost ca "nu trebuie sa traversezi niciodata strada sigur", ceea ce mi se pare ok:)
A fost o saptamana plina, cu multe experiente, joaca si noutati. Am recuperam in weekend cand a dormit la pranz mult mai mult decat de obicei:d. 

Zane, Craciuni si alte detalii complicate

Daca nu esti pregatit sa improvizezi ani in sir povesti despre zane si spiridusi, in orice moment al zilei si la tzaspe ani dupa ce prezentasei pompos nush ce poveste aberanta cu Mos Craciun, mai bine o lasi balta si spui direct adevarul. Lasa lumile fantastice si zanele miraculoase si barbosii cu sanie si reni pentru aia care au timp, chef si imaginatie. Si care nu se socheaza brusc cand sunt loviti de enunturi de genul "nu, mami, Berli nu a venit de la o doamna cu pisici, ci de la Mos Craciun". 
Caci da, recunosc, asa i-am povestit la momentul respectiv. Ca pisicul Berli e cadou de la Mos. Acu 2 ani totusi.. Doi ani din cei 5 de pana acu ar trebui sa fie cam cat o eternitate, nu? Sa mai si uiti din lucrurile aberante pe care ti le spun parintii...
Dar nu. Surprise! 
Azi pe drumul spre gradi povesteam despre cainii cu si fara stapan, mergand in viteza a doua (:d) in spatele unor masini de hingheri. Si ii explicam de ce aduna cainii din parc, ca unii n-au stapan si poate sunt bolnavi sau le e foame si ii duc in alta parte. 
- Eu o sa-mi iau si pisica si caine cand sunt mare!, a declarat dansa hotarata. 
Stiam deja planurile ei cu privire la animalele care vor sta in vila pe care si-o va face...Caci da, ea nu va sta la bloc!
- De unde vin pisicile? 
- De la magazin. Sau de la oameni care au mai multe animalute si mai dau din ele. Cum l-am luat noi pe Berli, de la o doamna! (evident uitasem complet inventia cu Mosul....)
- Nuuuu! Pe Berli l-a adus Mos Craciun! De la el e!, vine rapid replica hotarata din spate.
WTF? si acu ce zic? Ca asa e si continuam aberatia? Sau ca nu e asa... aka am mintit...aka ce fel e parinti oribili sunteti?
- Pai si Mosu de unde il avea pe Berli?, incerc eu sa invart subiectul?
- De la el de acasa, cum de unde? 
Si acum urmeaza marea invarteala, un fel de "daca nu scap nici asa, sunt pierduta"
- Si Mosu are si el o baba? O Doamna Craciun?
- N-are! 
Super! A functionat! Sa analizam pe restul drumului pana la gradi de ce Mos Craciun nu are si o Baba Craciun:D
In urma cu cateva zile am trecut printr-o faza similara cu zanele. Andreea tocmai facuse o casuta in parc si era suparata ca zana nu avea si pat in noua locuinta. Asa ca Dan a zis sa scoata chiar in acel moment delicat la iveala spiritul lui ingineresc si tranteste brusc ca "zanele nu exista de fapt". Am calculat rapid in gand potentialul de dezastru al enuntului, posibilele urmari, cum salvez situatia, cum fac sa o conving ca desi poate parem niste mincinosi acum de fapt nici eu, nici ta-su nu suntem...cum intorc timpul inapoi ca sa apuc sa previn dezastrul punandu-i eventual piedica lui Dan... Nasol moment..
Dar Andreea s-a repliat rapid si a decis: "Ba da, exista! Si afara si in casa". Pfiuu..de data asta am scapat usor...
Deci, ca sa fie clar, astia mici nu uita! Nimic! Niciodata. Daca bagi in ecuatie zanele, esti blocat in lumea lor. Daca inventezi cadouri de la Mos Craciun, o sa ramai cu batranul magic agatat de gat niste ani de-acu incolo.
Nu te lasa pe tanjala, nu uita povestile prezentate, nu te baza pe memoria scurta. 
Acum stau si ma gandesc ca se apropie etapa Zana Maseluta! Alta complicatenie. Sa nu uiti sa ascunzi dintele sub perna, sa nu uiti sa-l iei..sa lasi un banut...sau un cadou mic...sa nu te incurci in explicatii....
Nu era mai bine pe vremea mea? Cand dintii erau smulsi cu usa? 

Cand ar trebui sa nu mai intervenim?

Stau uneori si studiez parintii si bunicii din parc. Un obicei prost, stiu. Ma gandesc cum as reactiona eu in situatia lor, daca as face altfel. 
Si imi dau seama ca noi, ca parinti, ne petrecem o parte importanta a timpului fiindu-ne frica. 
Sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu ne scape din mana si sa dea o masina peste el, sa nu inghita ceva de pe jos, sa nu isi rupa ceva cazand de pe leagan, sa nu fie lovit de alt copil, sa nu loveasca alt copil, sa nu il scapam din ochi, o secunda, caci stim ca o secunda e destul ca sa dispara...
E o frica pe care nu o cunosti inainte sa ai un copil si pe care nu o poti opri. Dar o poti controla, o poti impiedica sa iti guverneze relatia cu cel mic. 
Ma uit la multi parinti si imi dau seama ca actiunile lor exagerate, modul in care interzic aproape orice iese din raza lor de confort, orice presupune un mic risc, vine din frica. Interzicand, limitand, oprind au senzatia ca isi pun copilul la adapost de intamplari dureroase si nedorite. 
Daca cel mic nu fuge....nu o sa cada. Daca nu se joaca in nisip...nu se va imbolnavi. Daca nu se urca pe topogan....nu o sa cada si deci nu se va lovi. 
Si e perfect adevarat. Interzicand riscul reduc considerabil intamplarile nedorite. 
Dar din pacate exista si reversul medaliei.
Daca cel mic nu cade...nu va stii cum sa previna cazatura si mai ales cum sa cada ca sa nu se loveasca rau. Nu va stii care e inaltimea de siguranta si pana unde trebuie sa urce. Atunci cand nu sunt parintii langa el.
Daca nu e lasat nicio clipa singur...nu va stii cum e sa te trezesti deodata pe cont propriu si nici nu va intelege cu adevarat de ce e mai bine sa ai mereu parintii in raza vizuala. Nu pentru ca asa te cicaleste mama, ci pentru ca stii cum arata situatia opusa.
Daca nu e lasat sa se certe, sa faca singur fata unui conflict....nu va intelege cu adevarat natura umana si nu va stii ca oamenii sunt complet diferiti unii de altii si ca trebuie sa stii care iti sunt prieteni si care nu. Nu va stii cand trebuie sa insiste si cand e momentul sa cedeze. Cu cine e ok sa se contrazica si cand e mai bine sa se retraga.
Evident, am redus la maxim problema si poate exemplele date nu sunt cele mai reusite. Sunt totusi situatii cu care copilul se va intalni mai devreme sau mai tarziu si pe care le va gestiona in functie de experienta anterioara. Care in cazul multora este zero.
Atunci cand e lasat sa se joace si sa se descurce singur, copilul invata sa inventeze jocuri, sa caute solutii pentru problemele cu care se confrunta, sa stabileasca relatii cu cei din jur. 
Mi-e teama ca multi dintre copiii de azi sunt privati de sansa de a face asta. Partenerii de joaca sunt selectati de parinti si tot ei stabilesc regulile jocului, ei intervin cand apar conflicte si rezolva neintelegerile, parintii catalogheaza si judeca lumea din jur dupa propriile criterii fara a lasa copilul sa decida singur ce e bine si ce rau. 
Parintii scot din ecuatie lectia perseverentei, ajutandu-l pe cel mic la mers, la urcat pe scari, la carat, pana mult dupa ce el ar putea incerca toate astea singur. Reduc lectia rabdarii, negociind datul si luatul jucariilor, plasandu-l strategic direct in varful toboganului, complet indiferenti la dorintele si nevoile celui mic. 
Nu zic ca ar trebui sa trecem in extrema cealalta. A parintilor lipiti de bancute, discutand frenetic la telefon in timp ce copiii sunt lasati sa se descurce singuri in situatii care le depasesc puterile. 
Dar ar trebui sa stam putin deoparte, accesibili, dar nu oricand la indemana. Sa nu intervenim la primul semn ca piticul intampina o problema, o dificultate. Sa ii dam sansa sa se descurce si singur. 
Mi-aduc aminte cat de mirata eram cand Andreea era bebe de o gasca de parinti cu copii mai mari, pe care ii tot intalneam prin parc. Copiii, ce aveau atunci 4 -5 ani, treceau uimitor de repede de la joaca si veselie la certuri violente. Pe orice. Pe jucarii, pe ce sa se joace, pe biciclete, pe minge, etc. Tipau unii la altii, se mai si imbranceau, refuzau sa se joace cu vreunul din ei si ala mic pleca planga...d-astea. Genul de situatii in care parintii simt nevoia sa intervina. Ei bine, parintii astora ascultau cearta, evaluau, dar nu sareau de pe banca sa certe vreun copil sau sa propuna o solutie. Ii ascultau daca vreunul venea sa se planga, ii stergea lacrimile, il pupau, apoi le spuneau ca daca nu gasesc o solutie sa se joace frumos impreuna vor trebui sa se joace separat. Nu interveneau in joaca dintre copii, nu cereau unui copil sa dea jucaria lui altuia, nu stabileau reguli. Aia mici ramaneau ofticati o vreme, apoi reveneau la joc, uitand rapid supararea.
Poate mergeau prea departe totusi. 
Dar la 5 ani de la momentul ala, inca ii vad pe copii prin parc impreuna, biciclind aproape zilnic pe alei parcului, o gasca vesela si foarte sudata. 

Viata intre "te urasc, esti cea mai rea mamica" şi "mami, te iubesc extrem de mult"

In ultima vreme fii-mea isi manifesta tot mai mult supararile si nervii verbal, nu ca ar fi renuntat de tot la scenele de plans si aruncat dramatic pe canapea... Totusi, partea verbala e usor haioasa, caci venite de la ea frazele suna usor ciudat. Probabil le-a auzit pe undeva si le-a retinut. Sau poate e o etapa normala in dezvoltare, cand fiecare copil descopera cum e sa declami cu putere cat de tare urasti pe cineva. Asa ca fii-mea ma uraste. Destul de des. Ma uraste cand o grabesc sa plecam la gradi sau cand nu o las sa se imbrace cu ceva anume. Cand ii spun ca masa e gata si sa lase joaca. Cand ii spun ca timpul de desene e terminat si sa se duca la baie. Cand nu am timp sa ma joc cu ea pentru ca pregatesc masa de seara. Cand ma joc cu ea, dar fac ceva gresit si jocul este "distrus". Asa ca ma uraste. Si declara ca nu mai e prietena mea. Si evident sunt si "cea mai rea mamica". Nu o contrazic. E dreptul ei sa simta cum vrea pe moment si sa exprime cum vrea ceea ce simte. Plus ca stiu ca sunt doar vorbe aruncate la suparare. Pentru ca in mai putin de 5 minute vine la "dragaleala" si pupici, anuntand sus si tare ca ma iubeste muuult, "extrem de mult". Daca ii amintesc ca parca ma ura inainte, pe fata i se intinde un ranjet caraghios.."Eh, glumeam mami, nu stii?" Da, suntem in siguranta. Inca departe de furiile neintelese din adolescenta. Ca asa am inteles ca ar fi atunci. Nush, mai avem pana la ele.

La noi in parc e roz

Parcul arata minunat, e roz si verde si alb. Miroase a iarba. Cu exceptia zonei de langa lac unde miroase a balta. Dar e frumos. Seara, la apus, culorile sunt clare, puternice, rosii.
Au aparut chioscurile cu inghetata, dar inca nu ne atingem de ea. Colindam aleile pe biciclete, facem case pentru zane din iarba si crengute, culegem flori si le ducem acasa.
Mie imi e somn, cam non-stop. O fi de la luna aprilie. Astept sa treaca. Somnul, nu neaparat luna.

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...