Cand ar trebui sa nu mai intervenim?

Stau uneori si studiez parintii si bunicii din parc. Un obicei prost, stiu. Ma gandesc cum as reactiona eu in situatia lor, daca as face altfel. 
Si imi dau seama ca noi, ca parinti, ne petrecem o parte importanta a timpului fiindu-ne frica. 
Sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu ne scape din mana si sa dea o masina peste el, sa nu inghita ceva de pe jos, sa nu isi rupa ceva cazand de pe leagan, sa nu fie lovit de alt copil, sa nu loveasca alt copil, sa nu il scapam din ochi, o secunda, caci stim ca o secunda e destul ca sa dispara...
E o frica pe care nu o cunosti inainte sa ai un copil si pe care nu o poti opri. Dar o poti controla, o poti impiedica sa iti guverneze relatia cu cel mic. 
Ma uit la multi parinti si imi dau seama ca actiunile lor exagerate, modul in care interzic aproape orice iese din raza lor de confort, orice presupune un mic risc, vine din frica. Interzicand, limitand, oprind au senzatia ca isi pun copilul la adapost de intamplari dureroase si nedorite. 
Daca cel mic nu fuge....nu o sa cada. Daca nu se joaca in nisip...nu se va imbolnavi. Daca nu se urca pe topogan....nu o sa cada si deci nu se va lovi. 
Si e perfect adevarat. Interzicand riscul reduc considerabil intamplarile nedorite. 
Dar din pacate exista si reversul medaliei.
Daca cel mic nu cade...nu va stii cum sa previna cazatura si mai ales cum sa cada ca sa nu se loveasca rau. Nu va stii care e inaltimea de siguranta si pana unde trebuie sa urce. Atunci cand nu sunt parintii langa el.
Daca nu e lasat nicio clipa singur...nu va stii cum e sa te trezesti deodata pe cont propriu si nici nu va intelege cu adevarat de ce e mai bine sa ai mereu parintii in raza vizuala. Nu pentru ca asa te cicaleste mama, ci pentru ca stii cum arata situatia opusa.
Daca nu e lasat sa se certe, sa faca singur fata unui conflict....nu va intelege cu adevarat natura umana si nu va stii ca oamenii sunt complet diferiti unii de altii si ca trebuie sa stii care iti sunt prieteni si care nu. Nu va stii cand trebuie sa insiste si cand e momentul sa cedeze. Cu cine e ok sa se contrazica si cand e mai bine sa se retraga.
Evident, am redus la maxim problema si poate exemplele date nu sunt cele mai reusite. Sunt totusi situatii cu care copilul se va intalni mai devreme sau mai tarziu si pe care le va gestiona in functie de experienta anterioara. Care in cazul multora este zero.
Atunci cand e lasat sa se joace si sa se descurce singur, copilul invata sa inventeze jocuri, sa caute solutii pentru problemele cu care se confrunta, sa stabileasca relatii cu cei din jur. 
Mi-e teama ca multi dintre copiii de azi sunt privati de sansa de a face asta. Partenerii de joaca sunt selectati de parinti si tot ei stabilesc regulile jocului, ei intervin cand apar conflicte si rezolva neintelegerile, parintii catalogheaza si judeca lumea din jur dupa propriile criterii fara a lasa copilul sa decida singur ce e bine si ce rau. 
Parintii scot din ecuatie lectia perseverentei, ajutandu-l pe cel mic la mers, la urcat pe scari, la carat, pana mult dupa ce el ar putea incerca toate astea singur. Reduc lectia rabdarii, negociind datul si luatul jucariilor, plasandu-l strategic direct in varful toboganului, complet indiferenti la dorintele si nevoile celui mic. 
Nu zic ca ar trebui sa trecem in extrema cealalta. A parintilor lipiti de bancute, discutand frenetic la telefon in timp ce copiii sunt lasati sa se descurce singuri in situatii care le depasesc puterile. 
Dar ar trebui sa stam putin deoparte, accesibili, dar nu oricand la indemana. Sa nu intervenim la primul semn ca piticul intampina o problema, o dificultate. Sa ii dam sansa sa se descurce si singur. 
Mi-aduc aminte cat de mirata eram cand Andreea era bebe de o gasca de parinti cu copii mai mari, pe care ii tot intalneam prin parc. Copiii, ce aveau atunci 4 -5 ani, treceau uimitor de repede de la joaca si veselie la certuri violente. Pe orice. Pe jucarii, pe ce sa se joace, pe biciclete, pe minge, etc. Tipau unii la altii, se mai si imbranceau, refuzau sa se joace cu vreunul din ei si ala mic pleca planga...d-astea. Genul de situatii in care parintii simt nevoia sa intervina. Ei bine, parintii astora ascultau cearta, evaluau, dar nu sareau de pe banca sa certe vreun copil sau sa propuna o solutie. Ii ascultau daca vreunul venea sa se planga, ii stergea lacrimile, il pupau, apoi le spuneau ca daca nu gasesc o solutie sa se joace frumos impreuna vor trebui sa se joace separat. Nu interveneau in joaca dintre copii, nu cereau unui copil sa dea jucaria lui altuia, nu stabileau reguli. Aia mici ramaneau ofticati o vreme, apoi reveneau la joc, uitand rapid supararea.
Poate mergeau prea departe totusi. 
Dar la 5 ani de la momentul ala, inca ii vad pe copii prin parc impreuna, biciclind aproape zilnic pe alei parcului, o gasca vesela si foarte sudata. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo