Tabara la Simon-Bran

Eu nu am fost la Simon, dar stiam ca zona Branului este foarte frumoasa. Acum m-am lamurit ca oamenii de acolo chiar au facut niste investitii frumoase si cred ca pentru niste zile la munte este o destinatie de tinut minte. 
Pozele de prin tabara m-au convins ca lucrurile sunt mai mult decat ok, copiii se distreaza de minune si au o gramada de lucruri de facut in zona. 
Pentru cei care poate vor sa mearga pe acolo, pensiunea la care stau astia mici se cheama Dor de Munte si arata foarte bine. Mai multe voi afla maine cand ne ducem sa o luam pe pice. Pana una alta, cred ca pozele vorbesc mai bine ca mine:)












Happy face:)
Azi e ultima zi de tabara...Maine mergem sa o luam. 

Prima zi, a doua tabara

Duminica dimineata m-am trezit grabita si m-am apucat de sandvisuri. Doua, ca stiam ca nu mananca sigur mai mult pe drum. Am spalat 3 mere...sa fie. Am scos doua sticle de apa de la frigider si le-am pus pe toate in rucsacul mic. Trollerul cel nou astepta langa usa, burdusit ca niciodata cu haine, adidasi, prosoape, creme, medicamente, palarie, sapca, pelerina de ploaie, un costum de party...Si Huskey, achizitie proaspata din saptamana cu bunicii. Un soi de caine-perna de blana. 
I-am dat matzei sa manance un sandvis si un pahar de suc de portocale, evitand laptele, in caz ca i se face rau pe drum....
Si am pornit spre gradi. In masina ne-a amintit ca sta in tabara 5 zile si ca merge la cai. Eu i-am amintit ca venim vineri sa o luam si mergem apoi la bunici.
In fata gradinitei astepta autocarul, inconjurat de mame, tati si d-astia mici. Si doamnele de la gradi. Si trollere, rucsaci, plusuri, papusi...Toti alearga, se agita, isi cauta colegii, educatoarea. Parintii aranjeaza bagajele in portbagaj si se aseaza pe trotuar asteptand plecarea. Regula nescrisa e stam acolo pana la final si sa facem cu mana. 
Andreea topaie in jurul Sofiei, se iau in brate, se hlizesc. Ma roaga sa i-l dau pe Huskey din bagaj sa il tina langa ea pe drum, ii mai spun o data ce are in rucsacul mic. Pupici lu tati. Pupici lu mami. Incep sa ma gandesc ca dureaza cam mult momentul plecarii si ca emotiile incep sa se adune. Asteptam, ca de obicei, intarziatii...cei 2-3 parinti care rateaza mereu ora de intalnire si apar cu 15 minute dupa...
Matza isi alege loc in autocar si incep sa simt ca o apuca tristetea. Nu e bine...Ii amintesc ca sunt doar 5 zile, ca a mai fost si in iarna in tabara, ca o sa fie mare distractie cu ceilalti...Rezista inca 5 minute.
Apoi isi da seama ca geamul ei este pe partea cealalta a autocarului si ca nu ii putem face cu mana de pe trotuar...Well...s-a terminat toata veselia...
Pupici, imbratisari, nimic...plans plans plans. 
Pana la urma am gasit o solutie: parintii cu copii pe partea "gresita" a autocarului au invadat refugiul de tramvai de pe mijlocul drumului si de acolo ne-am salutat si ne-am trimis pupici, spre amuzamentul soferilor de pe strada...
Si au plecat...Am asteptat cu emotie primele poze ca sa vad cum e, daca e trista, daca zambeste, daca are ochisori cu lacrimi, daca daca daca...
Nu. E bine. Rade. Alearga. Mananca. E ok. Am vanat-o in toate pozele, in jumatati de fata, in imagini neclare, intr-un colt de curte, cautand printre zeci de picioare colantii ei turcoaz si bluza cu flori. Acum pot sa respir:)
Asa o sa fie mereu cred. In toate plecarile ei, indiferent de varsta. In toate excursiile, taberele, vacantele cu colegii, oriunde va fi fara noi. O s-o caut in poze, sa-i vad ochii, sa stiu ca e bine. Si cand o sa vorbim la telefon, o sa ascult vocea, o sa caut indicii, inflexiuni. Sa ma asigur ca e bine :). Nu cred ca devine mai usor cu timpul sa ii dai drumul de langa tine. Cred ca mereu te bucuri ca e fericita, ca se simte bine, ca vede locuri si oameni, ca se descurca singura, ca se intoarce cu povesti, mandra de ea si agitata sa-ti spuna ce a facut. Dar mereu e un pic greu, sa o lasi singura, sa nu fii langa ea, sa nu stii in fiecare clipa ce face, sa stii ca daca are nevoie, esti acolo. 




Vara ei

Vara asta, ciudata si ploioasa cum e ea, ne-a adus totusi destule momente frumoase pana acum. Desi anul asta nu am avut un concediu "mare", d-ala de 2 saptamani de plimbari si trandaveli la plaja cum ne-am obisnuit in ultimii ani, am inghesuit pe ici pe colo cateva plecari, cateva excursii si multa joaca.
Despre programul matzei e greu sa zic ceva, el fiind destul de haotic si in general bazat pe "las-o sa faca ce are ea chef". Spre bucuria mea la gradi fac lucruri destul de haioase si interesante ca sa nu se plictiseasca si sa simta cumva ca totusi e vacanta. In fiecare saptamana au vizite sau excursii (pompieri, zoo, antipa, calutzi, etc) si piese de teatru, iar pe langa astea fac in fiecare zi un experiment sau un craft legat de tema saptamanii. Deci e de bine.
Cand nu e la gradi e fie la bunici, fie cu noi pe la vreo mare/munte/parc. 
Acasa nu face altceva decat joaca libera, ceea ce pentru ea inseamna fie sa aiba grija de bebelusi, fie sa organizeze o gradinita cu toate plusurile din casa, fie sa "deschida" un mgazin cu de toate, fie sa organizeze curse de masini, fie sa puna la cale o "inventie".
Inventiile ei sunt niste treburi gandite de ea, uneori reusite, alteori nu. Daca imi cere ajutor, o ajut. Daca nu, o las sa se descurce singura. 
Singura chestie mai serioasa de care ma tin este sa citeasca un pasaj doua din carte in fiecare seara. Apoi termina tati povestea.
Una peste alta, vara asta Andreea s-a catarat, mult, pe unde a gasit loc. In casa...
 ..sau in parc 
A alergat, mult, cam pe oriunde a fost...




A facut "inventii"
 si ne-a insotit in plimbari
Eu zic ca e o vara frumoasa. Incercam sa ne plimbam cat mai mult, sa iesim din Bucuresti, din rutina zilnica. Sa vedem locuri noi, sa aflam noutati.
Imi place sa cred ca toate plimbarile astea, toate vizitele si experimentele, toate jocurile inventate de noi si momentele cu ras, toate planurile pe care le facem impreuna se aduna undeva si o imbogatesc, o fac sa ramana mereu curioasa si curajoasa, sa ii placa sa vada, sa simta, sa auda lucruri noi, sa se bucure de un drum pe munte, o carte buna in hamac sau un zmeu inaltat la malul marii. Indiferent de varsta 

Weekend in Retezat

Weekendul trecut ne-am aruncat haine, mancare si ghete in rucsaci si am pornit la drum, din Bucuresti pana la cucamacaii in Retezat. Drumul pana acolo e destul de lung, cam 5 ore jumatate, prin zona foarte frumoase, dar pe ici pe colo cu mari nevoi de astfaltare:d. 
Cel putin partea finala, din satul Nucsoara pana la Carnic, a pus la mare incercare rotile si rabdarea masinii. Desi drumul de 6 km este descris ca practicabil de orice masina normala, asta nu inseamna ca masina apreciaza sa fie carata pe acolo. E un drum forestier, plin de bolovani si santuri, cu pante usurele spre final, dar extrem de dificile cand trebuie sa ai grija sa nu pocnesti masina de vreo piatra...
 În final am ajuns la Carnic, ultima "localitate" inainte de Retezat, formata din vreo 3-4 cabane si o mare parcare pentru cei care isi chinuiesc masinile pana acolo. De la Carnic pana la cabana Pietrele se fac oficial 2 ore, dar daca tii pasul intins ajungi in circa 1.5 ore. Exista si varianta de poteca si varianta de drum forestier. 
Cabana Pietrele a ars prin 2007 asa ca acum cazarea se face fie la Vila Stanisoara (35 lei de persoana), fie la niste cabanute antice imprastiate prin padure (25 de lei), fie la cort. In zona nu exista semnal de telefon cam deloc, iar curent electric este doar intre 8 si 10 seara, cat sa incarci repede telefonul si sa nimeresti mancarea in gura.
De la Pietrele am facut doua trasee. 
In prima zi pana la Lacul Bucura, unde am ajuns cam in 3 ore si ne-am "asezat" la masa. Adica am scos din saci pateu, paine, biscuiti si apa:)). Un pranz delicios dupa un drum frumos. Intoarcerea ne-a luat cam tot atat, caci am mers destul de legat, privind incruntati norii negri care se vanturau de colo colo. 
Lacul Pietrele
urcare spre Saua Bucurei
Lacul Bucura, vedere de pe Saua Bucura
Paraul Pietrele, inapoi spre cabana

A doua zi am ales un traseu mai lung un pic, cu plecare tot de la Pietrele, spre Lacul Stanisoara, Saua Retezat, Vf. Retezat, Vf Lolaia si inapoi la vale spre Pietrele. Traseul este foarte frumos, incepe cu urcare usoara prin padure, apoi poteca merge de-a lungul Vaii Stanisoara pana la lac. De la lac se urca pieptis pana in Saua Retezat si apoi inca o urcare pe bolovani pana pe varf. Cu totul pana pe Retezat se fac circa 3 -3.5 ore si de acolo pe creasta pana pe Lolaia si la vale spre cabana inca vreo 3 ore. 
Valea Stanisoara

Lacul Stanisoara de pe Saua Retezat
 De pe Saua Retezat spre varf
Vedere de pe creasta
 spre Varful Lolaia
Era frumos daca partea asta de creasta ar fi fost insotita si de niste soare pentru ca de sus se vede paaana departe peste toate crestele muntilor. Dar noi am avut parte de nori si ceata cea mai mare parte a drumului, cu cateva sparturi scurte in nori, cat sa zarim cate o culme si o vale pe ici pe colo. Oricum este un traseu spectaculos si interesant, chiar si fara cer senin:)

Ca idee cred ca un copil de 8-9 ani poate sa faca un traseu de 3 ore cu pauza si inca 2-3 ore intoarcere, asa ca pe la varsta aia o parte din traseele din Retezat devin accesibile si pentru cei mici.
Odata cu noi la cabana era o tabara pentru familii, organizata de Academia 1,61. Cele doua zile am avut posibilitatea sa observam destul de multe din activitatile lor si mi se pare foarte interesat ce fac. Ideea era de a forma echipe, un parinte si un copil, care sa participe la diferite ateliere si misiuni. Printre altele invatau sa puna cortul, sa citeasca hartile cu busola, sa faca tot felul de noduri, lista de obiecte necesare in rucsac pe munte, sa construiasca un adapost, etc. In afara de ateliere, aveau niste liste de misiuni si alte jocuri foarte haioase. Cred ca ne-ar placea si noua sa participam la asa ceva peste cativa ani. Din discutiile cu ei, cam pe la 8 ani ar merge o astfel de tabara :)
Daca aveti copii maricei, bagati un ochi pe siteul lor. Oamenii chiar sunt profesionisti in ale muntelui si o calitate in plus este ca stiau foarte bine cum sa implice copiii in activitati si sa ii invete prin joc. 

Plimbare scurta pe Clabucet

In weekendul petrecut cu Andreea la Predeal, am reusit sa strecuram si o excursie, printre nori, ploaie si un pic de soare.
A fost o plimbare scurta, dar frumoasa, pe un deal plin plin de flori.
Am luat telescaunul pana la Clabucet si de sus am coborat inapoi in Predeal pe picioare, intai pe partie, apoi chiar pe sub telescaun, pentru cei care stiu zona. Coborarea e destul de abrupta si alunecoasa daca esti incaltat in tenisi si in zona a plouat recent:d Dar ne-am descurcat, mai pe picioare, mai pe fund..            
Plin de flori de munte, de toate culorile
 Predealul, vazut de pe partia Clabucet
Urmatoarele patru zile noi astia mari vom fi departe de net, prin muntii Retezat. Pitica e in continuare la bunici pana duminica. Revenim cu povesti si de colo si de colo cat de curand.
Weekend minunat!

Amintiri din copilarie

Weekendul trecut am dus copiloiul la predeal, sa stea cateva zile cu bunicii. Pentru ca s-a potrivit bine am stat si eu trei zile cu ea acolo, asa ca am preluat din "munca" bunicilor o vreme. Plimbat, jucat, cules flori, certat vremea capricioasa, mancat fragute si coacaze, gasit limax urias, facut experiment cu bule...d-astea. 
Mie imi place sa fac chestii cu fii-mea, nu mi se pare nici plictisitor, nici extrem de obositor sa ma plimb sau sa ma joc cu ea. Ma pune sa ii povestesc tot felul de nebunii, despre pietre, despre planete, despre plante sau animale, in fine, lectii intregi de biologie, zoologie si astronomie care imi pun la incercarea creierul si memoria. 
Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre bunici. Si cum repeta ei aceleasi patternuri si greseli si obsesii cu nepotii, ca si cu copiii. Stand cateva zile langa ai mei am putut sa observ la prima mana lucruri care ma enervau/intristau/debusolau cand eram mica si pe care le practica acum cu Andreea. Exact acele lucruri care mi-am promis ca nu le voi face cu fii-mea. Le fac ei. Identic cu ce imi amintesc din copilaria mea. Presupun ca e cumva inevitabil, ca oamenii nu se schimba, mai ales cand nu li se pare nimic in neregula cu metodele sau ideile lor. Si, dupa ce anii trecuti, am trecut prin certuri nedorite cu ei, incercand sa ii schimb, am adoptat acum metoda ignorarii. Imi dau seama ca nu se pot schimba. Si ca in cele 6 zile petrecute de Andreea cu ei lucrurile frumoase si vesele vor predomina. Iar cele mai putin placute va trebui sa le reparam ulterior noi acasa...
Si iata cele trei pete negre care mi-au bantuit copilaria, reintalnite intr-un weekend la munte:
1. Cand te porti frumos, te iubesc. Cand te strambi, nu te mai iubesc deloc. 
Si alte variatii pe aceeasi tema. Nu-mi amintesc cum ma simteam cand auzeam asta, dar stiu ca mi se spunea destul de des..De bine nu poate fi oricum...

2. Esti prea slaba, vrei sa te imbolnavesti? 
Cu variatiile: esti Sfanta Sisinia. Ai doua betze infipte in fund. E slabuta rau. Nu mananca nimic...
Am fost slaba pana pe la facultate, cand am inceput sa arat ca un om normal:D. Dar toata copilaria si adolescenta am fost slaba. Indiferent cat mancam. Fii-mea pare sa ma mosteneasca. E genul intins pe inaltime:d. Mananca echilibrat, nu mult, dar sanatos. Are forta, energie, sanatoasa şi e vesela. Sunt insa sanse mari sa treaca prin scoala aratand ca un oval cu patru bete. Dar ma voi asigura mereu ca stie ca e un oval cu patru bete frumos, voi face tot ce pot ca sa se simta bine in pielea ei, sa-i placa de ea, sa nu-i fie rusine, sa nu se ascunda in haine mari sau prea sclipitoare. Sa nu dezvolte probleme de alimentatie. Nu-i voi spune niciodata "arati nasol, esti palida, slaba, nu-mi place!"

3. Esti timida, prea timida! Ce stai acolo si nu vorbesti? Uite la X ce indrazneata e! Asa imi place! 
Mda..am fost o timida in copilarie. Si indemnurile dese ale alor mei de a face un pas in fata nu m-au ajutat. Comparatiile in defavoarea mea nici atat. Chiar dimpotriva.  A trebuit sa ajung la facultate si sa ma rup de ei ca sa (re)castig increderea in mine pe care ar fi trebuit sa o am mai de mult. 
Andreea e un copil vesel si spontan, extrem de vorbaret, cu anumite persoane, si extrem de retrasa si timida cu altii. Atunci cand simte presiunea de a arata intr-un fel, se blocheaza. Optiunea mea este sa o las in pace, sa insist doar pe ideea ca trebuie sa saluti oamenii, chiar daca apoi nu mai vorbesti cu ei. In rest nu insist sa converseze, sa fie altfel decat simte ea in acel moment. In timp va trebuie sa gaseasca singura, sau cu ajutor, resursele de a depasi aceste blocaje. Dar, din experienta mea, nu ajuta la nimic sa o arati cu degetul ca e timida si sa o obligi sa participe la o conversatie atunci cand nu se simte confortabil.

Toate trei durerile copilariei mele le-am regasit in weekend. Nu neaparat atat de vizibile, inca in forme mai estompate. Dar sunt acolo, in vorbele si comportamentul bunicilor. Si ma doare sa le vad aplicate Andreei. Ma doare sa stiu ca nu ii pot schimba. Si voi incerca sa o conving ca sunt doar niste prostii pe care le poate ignora oricand...cu binecuvantarea mea:) 

Despre sotron si alte lectii de viata

Cred ca unul dintre lucrurile cele mai importante si cel mai greu de invatat la momentul actual este rabdarea. Andreea este un copil extrem de dinamic si activ, mereu inventeaza ceva, mereu vorbeste sau alearga. E ca un licurici.
Asa ca pentru ea rabdarea este un pic dificila. Este o lectie pe care incerc sa i-o predau cat mai des si in moduri cat mai usoare. Prin joc mai ales. Rabdarea de a-ti astepta randul, de a sta pana cand termina ceilalati ce au de facut, de a sta o tura ... 
Alt lucru important, extrem de important, este sa fii corect. Sa intelegi ca orice joc are reguli si ca toata lumea trebuie sa le respecte, mici sau mari. Altfel scopul jocului este pierdut. 
E alta lectie grea, nu mereu aducatoare de zambete:d. Sa accepti ca ai doar o sansa, nu 2-3..5 pana reusesti, ca poti pierde, ca trebuie sa lasi randul altora, ca nu mereu castigi....
Un joc care combina cele doua lectii este sotronul:d. Ce poate fi asa greu la sotron? 
Pai e greu, va zic eu, ca trebuie sa nimeresti nenorocirea de casuta si sa sari fara sa calci pe linie si sa te apleci intr-un picior sa iei piatra. Asta daca ai gasit o piatra buna, ca altfel joci cu juma de coaja de nuca. Si aia nu cade unde vrei, se rostogoleste, se duce prea departe..
Si asa jocul nostru in trei, amuzant si vesel la inceput, s-a teminat duminica intr-o criza de plans pentru ca matza a ramas ultima si nu reusea sa treaca de cifra 5. Si pentru ca trebuia sa plecam la bunici si eu am castigat jocul si ea nu. Si pentru ca era cald si frustrant si ea voia sa ajunga la 8...
Si eu ii explicam ca ori jucam corect ori deloc. Ca eu am castigat acum, ea va castiga alta data. Ca e ora de plecat acasa, ca mai venim si alta data. Ca nu putem vorbi daca ea plange si tipa, ca nu inteleg. Ca hai sa ne linistim si sa vorbim calm..
Faptul ca in toata harmalaia creata a intervenit un batranel saritor, care s-a apucat sa o mangaie pe cap si sa ii spuna ca nu trebuie sa planga, nu a ajutat de loc...Batraneii saritori simt cumva situatiile de criza si intervin exact cand te astepti mai putin, asa ca nu trebuie sa mai gestionezi doar criza copilului, ci trebuie sa-l convingi pe dumnealui sa te lase dracului in pace si sa dispara cumva din raza ta vizuala, asta pe un ton cat mai politicos, evident...

Revenind la rabdare si corectitudine, o sa mai incercam sotron si alta data. Asa ne-am chinuit si cu Piticot, dar pana la urma am invins:)).
Fara nicio legatura aparenta, am comandat setul asta. Mi se pare genial! 

Tiroliana din sufragerie si aparatul foto cu picioare

Ieri am fost la Comana, again. Nu mai povestesc ce e pe acolo..Detalii sunt aici..si aici. 
In plus fata de anul trecut, au montat un perete de escalada si au terminat podul peste lac, asa ca dupa tiroliana nu mai ocolesti toata balta ca sa te intorci. Alta noutate a fost ca fii-mea si Mariuca au avansat la traseul Maro, ala de copilasi mai maricei. E adevarat ca au avut nevoie de putin ajutor la montarea carabinei pentru tiroliana, dar in rest s-au descurcat singure...
Distractia din parc a continuat acasa...cu tiroliana pentru pahare...cu pietre.
La un moment dat am remarcat ca lampa se balanganea amenintator asa ca am schimbat traseul. Am dat jos un tablou si am prins sfoara de cuiul din perete. Si am inlocuit pietrele din pahare cu dinozauri. Merge si asa:d
Cred ca era in stare sa se joace toata ziua asa, nu era nevoie sa mergem pana la Comana:))
Dupa ce am strans tiroliana, si-a amintit ca ii promisesem ca o ajut intr-o zi sa faca un aparat foto din carton, cu maini si picioare. 
L-am facut. Dansul este. N-are nume. Dar zambeste:))

Parenting la tara

Saptamana la Sf Gheorghe a fost pentru Andreea cam ca o vacanta la tara. Adica asa imi imaginez eu ca se petrec lucrurile atunci cand duci copilul la bunici, la tara. Acesta sta cam toata ziua pe ulita, in praf, se catara in copaci, mananca dude si corcoduse de pe unde apuca, se fugareste cu vecinii, inventeaza jocuri de ei stiute, se mai cearta, mai plang, mai tipa, se julesc, mai vine cate un batran la gard sa tipe la ei, mai trece o vaca agale pe drum...Asa mi-ar placea sa se intample. Sa fie o vacanta in care cel mic sa fie liber, mai liber decat e in restul anului. Sa stie ca e ok sa se murdareasca, ca e ok sa fie julit pe genunchi, sa sara gardul la vecina care are corcoduse rosii, sa escaladeze tractorul parcat in fata casei si sa umple remorca cu jucarii.
Pentru Andreea cam asa a fost. Caci, stiind ca pe drumurile de pamant din sat nu exista masini si ca rar trece cate un tractor, nu mi-a fost teama sa o las sa se joace singura cu copiii din vecini, atata timp cat ramanea pe langa casa si imi cerea intai voie inainte sa incerce cine stie ce nebunii cu ei. 
Rezultatul este ca a fost asa incantata de vacanta asta ca nu mai voia sa plece acasa.
Din pacate, saptamana la tara a fost si un prilej ca sa fim martori directi ai modului in care unii bunici, si parinti, aleg sa isi disciplineze nepotii sau copiii, ai lipsei de implicare, ai regulilor stupide. Iar pentru Andreea a fost o ocazie nedorita de a vedea cum sunt batuti niste copii de bunici...Intai a crezut ca scena e o gluma, apoi cand a auzit fetita de 4.5 ani plangand si-a dat seama ca se intampla ceva rau, asa ca a fugit la noi si ne-a intrebat de ce o bate bunica si unde sunt parintii ei, de ce nu vin sa o certe pe bunica. Parintii erau la Tulcea si nu sunt convinsa ca nu aprobau metodele bunicilor...
A fost extrem de greu sa ii explic ce se intampla si de ce....
In afara de bataie, copiii erau "rasfatati" si cu multe injurii, strigate si injuraturi, pentru ca nu erau cuminti si nu ascultau. E adevarat ca reactia lor la tratamentul violent era sfidarea si incalcarea cu mare placere a oricarei reguli. Era modul lor de a dovedi probabil ca nu le e frica de bunici si ca nu le pasa de bataia lor. O reactie de aparare, care facea ca orice incercare de a-i convinge sa faca ceva doar cu vorba era inutila. Obisnuiti sa se supuna doar prin batai, ignorau cu desavarsire rugamintile de a face ceva ce nu aveau chef. 
Imi pare rau de ei, caci dincolo de micile sfidari si frecusuri, erau niste copii super simpatici si frumosi, care voiau doar sa se distreze putin in vacanta. 
Din fericire nu toti bunicii sunt asa..BA chiar sper ca majoritatea sunt oameni care inteleg ca un copil are nevoie de reguli, dar si de libertate, ca e ok sa se juleasca sau sa isi murdareasca hainele din cand in cand. Ca daca o fetita vrea sa isi schimbe trei rochite in 5 minute e ok sa o lasi, ca un baiat care a se mozoleste la gura de dude nu trebuie jignit si tras de urechi...Si ca poate un pic de implicare nu strica. O plimbare pana la balta sau la mare, un fotbal in curte sau sa o lasi pe fetita sa te ajute la bucatarie...
Dupa cele sase zile acolo mi-a devenit si mai clar cat de exagerati am devenit in atitudinea foarte savanta pe care o abordam uneori fata de un lucru atat de natural si normal, cresterea copilului. Placerea cu care definim metode si retete, usurinta cu care imbratisam carti si curente, numarul de cursuri de hranire, imbracare, educare, purtare, joaca la care participam. Cand de fapt totul se reduce la cateva lucruri simple: dragoste, rabdare, empatie, acceptarea propriilor greseli, curajul de a le acorda dreptul de a alege si de a gresi la randul lor...
Toate celelalte, unde doarme, ce mananca, la ce cursuri merge sau nu, cate jucarii de plastic sau de lemn are si cat de mult este sau a fost purtat, conteaza putin, prea putin, in marea carte a vietii lor. 

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...