Amintiri din copilarie

Weekendul trecut am dus copiloiul la predeal, sa stea cateva zile cu bunicii. Pentru ca s-a potrivit bine am stat si eu trei zile cu ea acolo, asa ca am preluat din "munca" bunicilor o vreme. Plimbat, jucat, cules flori, certat vremea capricioasa, mancat fragute si coacaze, gasit limax urias, facut experiment cu bule...d-astea. 
Mie imi place sa fac chestii cu fii-mea, nu mi se pare nici plictisitor, nici extrem de obositor sa ma plimb sau sa ma joc cu ea. Ma pune sa ii povestesc tot felul de nebunii, despre pietre, despre planete, despre plante sau animale, in fine, lectii intregi de biologie, zoologie si astronomie care imi pun la incercarea creierul si memoria. 
Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre bunici. Si cum repeta ei aceleasi patternuri si greseli si obsesii cu nepotii, ca si cu copiii. Stand cateva zile langa ai mei am putut sa observ la prima mana lucruri care ma enervau/intristau/debusolau cand eram mica si pe care le practica acum cu Andreea. Exact acele lucruri care mi-am promis ca nu le voi face cu fii-mea. Le fac ei. Identic cu ce imi amintesc din copilaria mea. Presupun ca e cumva inevitabil, ca oamenii nu se schimba, mai ales cand nu li se pare nimic in neregula cu metodele sau ideile lor. Si, dupa ce anii trecuti, am trecut prin certuri nedorite cu ei, incercand sa ii schimb, am adoptat acum metoda ignorarii. Imi dau seama ca nu se pot schimba. Si ca in cele 6 zile petrecute de Andreea cu ei lucrurile frumoase si vesele vor predomina. Iar cele mai putin placute va trebui sa le reparam ulterior noi acasa...
Si iata cele trei pete negre care mi-au bantuit copilaria, reintalnite intr-un weekend la munte:
1. Cand te porti frumos, te iubesc. Cand te strambi, nu te mai iubesc deloc. 
Si alte variatii pe aceeasi tema. Nu-mi amintesc cum ma simteam cand auzeam asta, dar stiu ca mi se spunea destul de des..De bine nu poate fi oricum...

2. Esti prea slaba, vrei sa te imbolnavesti? 
Cu variatiile: esti Sfanta Sisinia. Ai doua betze infipte in fund. E slabuta rau. Nu mananca nimic...
Am fost slaba pana pe la facultate, cand am inceput sa arat ca un om normal:D. Dar toata copilaria si adolescenta am fost slaba. Indiferent cat mancam. Fii-mea pare sa ma mosteneasca. E genul intins pe inaltime:d. Mananca echilibrat, nu mult, dar sanatos. Are forta, energie, sanatoasa şi e vesela. Sunt insa sanse mari sa treaca prin scoala aratand ca un oval cu patru bete. Dar ma voi asigura mereu ca stie ca e un oval cu patru bete frumos, voi face tot ce pot ca sa se simta bine in pielea ei, sa-i placa de ea, sa nu-i fie rusine, sa nu se ascunda in haine mari sau prea sclipitoare. Sa nu dezvolte probleme de alimentatie. Nu-i voi spune niciodata "arati nasol, esti palida, slaba, nu-mi place!"

3. Esti timida, prea timida! Ce stai acolo si nu vorbesti? Uite la X ce indrazneata e! Asa imi place! 
Mda..am fost o timida in copilarie. Si indemnurile dese ale alor mei de a face un pas in fata nu m-au ajutat. Comparatiile in defavoarea mea nici atat. Chiar dimpotriva.  A trebuit sa ajung la facultate si sa ma rup de ei ca sa (re)castig increderea in mine pe care ar fi trebuit sa o am mai de mult. 
Andreea e un copil vesel si spontan, extrem de vorbaret, cu anumite persoane, si extrem de retrasa si timida cu altii. Atunci cand simte presiunea de a arata intr-un fel, se blocheaza. Optiunea mea este sa o las in pace, sa insist doar pe ideea ca trebuie sa saluti oamenii, chiar daca apoi nu mai vorbesti cu ei. In rest nu insist sa converseze, sa fie altfel decat simte ea in acel moment. In timp va trebuie sa gaseasca singura, sau cu ajutor, resursele de a depasi aceste blocaje. Dar, din experienta mea, nu ajuta la nimic sa o arati cu degetul ca e timida si sa o obligi sa participe la o conversatie atunci cand nu se simte confortabil.

Toate trei durerile copilariei mele le-am regasit in weekend. Nu neaparat atat de vizibile, inca in forme mai estompate. Dar sunt acolo, in vorbele si comportamentul bunicilor. Si ma doare sa le vad aplicate Andreei. Ma doare sa stiu ca nu ii pot schimba. Si voi incerca sa o conving ca sunt doar niste prostii pe care le poate ignora oricand...cu binecuvantarea mea:) 

Comentarii

  1. Te inteleg perfect!!!
    Eu de punctul 1. am scapat printr-o discutie lunga cu bunicii, in care le-am explicat cum se vede asta din prisma copilului, au inteles foarte bine si n-am mai auzit asta. Au fost foarte mirati cand si-au dat seama ca un copil si actiunile lui sunt doua chestii diferite, ca un copil nu e rau, dar ca poate face lucruri care sunt gresite si asta nu-l face mai rau decat altul care face lucruri mai bune, au bagat la cap :-)
    La 2. n-am avut parte niciodata de comentarii pentru ei, desi pe mine m-a traumatizat chestia asta si din prisma parintilor si a bunicilor, tot timpul s-au legat de mine cum arat, ba ca-s prea grasa ba prea slaba ba am picioare strambe ba alte chestii (complet in afara controlului meu), care mi-au subminat increderea in mine si self-esteem-ul, noroc ca la un moment dat l-am recuperat fara ajutorul lor, doar cu al lui taica-meu care mi-a spus cat sunt de frumoasa in unicitatea mea si ca tocmai asta ma face mai frumoasa, ca nu sunt la fel cu "turma" :-)))
    3. Cu asta inca ma mai lupt, desi din nou am avut o discutie cu bunicii si ei au cam inteles, dar necunoscutii in Romania m-au adus la disperare... "Da nu vorbeste?" "Ti-a mancat pisica limba?!", "Da' poezii nu stii?", "Asa fetita mare si muta?!" si asa mai departe, tot repertoriul, la unii care au sarit calul le-am arata ca mama compenseaza pentru mutenia copiilor :-))))) de nu le-a mai trebuit sa intrebe altceva, dar in general, daca copiii nu vor sa vorbeasca sau sa interactioneze cu cineva (ori eu stiu ca n-au probleme si ca atunci cand se simt comfortabil vorbesc si sunt manierati si politicosi si chiar haiosi), cum sa-i oblig?! Daca pe mine m-ar obliga cineva sa vorbesc cu un strain cu care n-am chef?! Astea sunt sechele ale societatii romanesti, in alte parti nimeni nu incearca sa streseze copilul si sa-l scoata din zona lui de comfort...
    Nu-ti ramane decat sa discuti cu Andreea si sa-i explici cum vad unii oameni lucrurile si ca poate sa le ignore, si sa aiba parerile ei personale, e destul de mare si e un copil perspicace si empatic, intelege perfect daca ii explici.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. of, Simona, ce bine sa stiu ca mai au si altii problemele astea:)
      O sa vorbesc cu Andreea despre asta si voi incerca o discutie si cu bunicii, desi nu am asteptari mari de la ea...
      Ei au anumite idei despre cum trebuie sa fie un copil si ce trebuie sa faca si daca nu se suprapune realitatea pe asteptari inseamna ca undeva e o problema si copilul trebuie "reparat".

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo