Prima zi, a doua tabara

Duminica dimineata m-am trezit grabita si m-am apucat de sandvisuri. Doua, ca stiam ca nu mananca sigur mai mult pe drum. Am spalat 3 mere...sa fie. Am scos doua sticle de apa de la frigider si le-am pus pe toate in rucsacul mic. Trollerul cel nou astepta langa usa, burdusit ca niciodata cu haine, adidasi, prosoape, creme, medicamente, palarie, sapca, pelerina de ploaie, un costum de party...Si Huskey, achizitie proaspata din saptamana cu bunicii. Un soi de caine-perna de blana. 
I-am dat matzei sa manance un sandvis si un pahar de suc de portocale, evitand laptele, in caz ca i se face rau pe drum....
Si am pornit spre gradi. In masina ne-a amintit ca sta in tabara 5 zile si ca merge la cai. Eu i-am amintit ca venim vineri sa o luam si mergem apoi la bunici.
In fata gradinitei astepta autocarul, inconjurat de mame, tati si d-astia mici. Si doamnele de la gradi. Si trollere, rucsaci, plusuri, papusi...Toti alearga, se agita, isi cauta colegii, educatoarea. Parintii aranjeaza bagajele in portbagaj si se aseaza pe trotuar asteptand plecarea. Regula nescrisa e stam acolo pana la final si sa facem cu mana. 
Andreea topaie in jurul Sofiei, se iau in brate, se hlizesc. Ma roaga sa i-l dau pe Huskey din bagaj sa il tina langa ea pe drum, ii mai spun o data ce are in rucsacul mic. Pupici lu tati. Pupici lu mami. Incep sa ma gandesc ca dureaza cam mult momentul plecarii si ca emotiile incep sa se adune. Asteptam, ca de obicei, intarziatii...cei 2-3 parinti care rateaza mereu ora de intalnire si apar cu 15 minute dupa...
Matza isi alege loc in autocar si incep sa simt ca o apuca tristetea. Nu e bine...Ii amintesc ca sunt doar 5 zile, ca a mai fost si in iarna in tabara, ca o sa fie mare distractie cu ceilalti...Rezista inca 5 minute.
Apoi isi da seama ca geamul ei este pe partea cealalta a autocarului si ca nu ii putem face cu mana de pe trotuar...Well...s-a terminat toata veselia...
Pupici, imbratisari, nimic...plans plans plans. 
Pana la urma am gasit o solutie: parintii cu copii pe partea "gresita" a autocarului au invadat refugiul de tramvai de pe mijlocul drumului si de acolo ne-am salutat si ne-am trimis pupici, spre amuzamentul soferilor de pe strada...
Si au plecat...Am asteptat cu emotie primele poze ca sa vad cum e, daca e trista, daca zambeste, daca are ochisori cu lacrimi, daca daca daca...
Nu. E bine. Rade. Alearga. Mananca. E ok. Am vanat-o in toate pozele, in jumatati de fata, in imagini neclare, intr-un colt de curte, cautand printre zeci de picioare colantii ei turcoaz si bluza cu flori. Acum pot sa respir:)
Asa o sa fie mereu cred. In toate plecarile ei, indiferent de varsta. In toate excursiile, taberele, vacantele cu colegii, oriunde va fi fara noi. O s-o caut in poze, sa-i vad ochii, sa stiu ca e bine. Si cand o sa vorbim la telefon, o sa ascult vocea, o sa caut indicii, inflexiuni. Sa ma asigur ca e bine :). Nu cred ca devine mai usor cu timpul sa ii dai drumul de langa tine. Cred ca mereu te bucuri ca e fericita, ca se simte bine, ca vede locuri si oameni, ca se descurca singura, ca se intoarce cu povesti, mandra de ea si agitata sa-ti spuna ce a facut. Dar mereu e un pic greu, sa o lasi singura, sa nu fii langa ea, sa nu stii in fiecare clipa ce face, sa stii ca daca are nevoie, esti acolo. 




Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...