Despre umor la copii

Incercam sa-mi dau seama zilele trecute cand incep copiii sa aiba umor. Cand devin haiosi, dar nu pentru ca se stramba sau fac aiureli de bebelusi, ci pentru ca poti avea cu ei discutii la finalul carora razi sincer.
Cred ca undeva dupa 4 ani jumatate Andreea a inceput sa observe ca erau situatii in care ea spunea ceva si noi radeam. Si ne intreba "mami, asta e o gluma? am spus o gluma? a fost amuzant?"
II explicam ca da, ce a spus ea este haios pentru ca...
Apoi incerca sa repete experienta, chinuindu-se sa inventeze o gluma. Esec total evident pentru ca spunea niste aiureli fara sens, neamuzante. Ii explicam ca nu e haios, ca nu trebuie sa se chinuie sa ne faca sa radem. Se intampla spontan, cand se intampla. 
A avut momente cand se oftica. Pentru ca nu reusea sa ne amuze din nou. Pentru ca nu ne lasam amuzati. Niciodata insa nu am jucat teatru, nu am ras fortat la ce spune ea. I-am spus ca umorul nu poate fi mimat si nici fortat si ca uneori spunem lucruri amuzante, alteori nu.
Si se intampla tot mai des sa radem in trei pentru ca Andreea este de multe ori extrem de amuzanta. 
Cred ca descoperirea umorului este o etapa foarte importanta in dezvoltarea unui om. Cred ca un om care intelege o gluma, care este capabil de autoironie si ironie, care poate rade intr-o situatie dificila are o viata mai usoara si mai frumoasa. 
La noi in familie in special Dan este responsabil cu dezvoltarea simtului umorului la pice:d. El face misto de ea, inventeaza jocuri caraghioase (de genul "hai sa ne imaginam cum ar sta oamenii pe scaun daca nu ar avea genunchi":d) si o incita la schimburi de replici nebanuite. 
Eu de cele mai multe ori stau deoparte si ii las sa exerseze.
Intervin doar cand Andreea se intoarce spre mine si ma intreaba complice "mami, tati glumeste, nu?" :d 
Mai dificil este cand el isi exerseaza glumele cu copiii altora:))

Comentarii

  1. Eu zic ca depinde mult si de copil. Robbie e genul mai serios, lui ii ies glumele din greseala, nu prea merge la prosteala (desi uneori reuseste sa scoata ceva haios intentionat, dar ii trebuie pregatire pentru asta). In schimb Emmy stie exact ce spune si cum sa spuna si tot ca sa faca lumea sa rada, il mosteneste pe taica-sau (si la noi ma intreaba copiii intr-una "tati glumeste, nu-i asa?!", de multe ori trebuie sa-i pun eu frana putin ca nu se mai intelege ce-i serios si ce-i gluma...). Dar tot asa am remarcat si eu, undeva intre 4 si 5 ani a inceput sa le creasca "muschiul" ala care detecteaza ce-i umorul si cum se produce :-))) Si nici noi nu radem sa ne aflam in treaba, nu pot sa fiu ipocrita cu nimeni, dar in special cu copiii mei, mi s-ar parea aiurea sa creasca crezand ca e haios (sau destept sau talentat la ceva anume, la ce-l lauda parintii) si cand colo in realitate sa fie departe de respectiva performanta...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da,da, fiecare cu stilul si firea lui:). Imi place ca am ajuns sa ma distrez cu fii-mea si ca ea pare sa se distreze cu noi:)

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo