Sfarsit de septembrie

In ultima vreme imi lipsesc excursiile din vara, plecarile de weekend, caldura, soarele, statul seara la terasa fara sa fie frig, diminetile cu soare cald...E inca frumoasa toamna asta, cu zile insorite si cer albastru. Dar dimineata e frig, cu geamuri aburite si nas rece. Si seara deja se intuneca prea repede, cand am mai fi stat pe afara...
De vreo doua saptamani bolim, si eu si fii-mea. Cu nas si tuse si iar nas si iar tuse. O tinem asa, lant, de nu pare sa se mai termine. O ducem pe picioare, unii mai vioi, unii mai putin vioi...

Am abandonat cam toate cursurile de pe lista de la Palat, dupa o experienta urata la preselectie la dansuri..Ca sa rezum a fost o mare buluceala, cu strigate, nervi, imbranceli, cu copii obositi si plictisiti, cu parinti veniti parca de pe maidan. Preselectia in sine a fost o gluma. Teoretic am fi inscrisi. Practic, Andreea nu mai vrea acolo asa ca am ramas la balet, unde a fost si anul trecut si unde vrea sa mearga in continuare. Pentru ca doamna Violeta este simpatica si draguta si se poarta frumos, iar oamenii sunt civilizati, nu se imping, nu tipa. Pentru ca dai un ban, dar macar nu te simti ca o oaie.
O sa mearga si la pictura, o data pe saptamana. Si mai are 2 zile de inot. Si gata. E suficient:)

Asta sunt eu. Acu 15 ani. La cursul foto din facultate. Cand au trecut nene anii? Mi se pare ca momentul ala e ataaat de departe, clipa cand stateam pe un scaun pentru poza asta si apoi momentul cand am scos-o de pe film pe hartie...eu cu manutzele mele:).
Si cat de multe s-au intamplat intre clicul aparatului foto si acum:)

Palatul Copiilor si anii 2000

Prima mea intalnire cu Palatul Copiilor a fost cand era mica, cred ca aveam vreo 6 ani si ai mei au inceput sa ma duca la diverse "cercuri". Din ce imi amintesc am fost la pictura, gimnastica si mai  tarziu la informatica.
Amintirile mele sunt destul de vagi, semn ca nu prea m-a marcat ce s-a intamplat acolo. Dintre toate imi amintesc doar de pictura, pentru ca pictam pe panza, ceea ce era extrem de neobisnuit pentru mine atunci.
La gimnastica nu cred ca am mers prea mult pentru ca imi amintesc ca se tipa. La un moment dat doamna de acolo mi-a plesnit una peste picioare ca nu facea bine spagatul si cred ca ala a fost finalul pentru mine....
Am evitat locul cat am putut ulterior, caci cladirea intunecoasa, cu culoare labirintice si sali mici nu imi crea buna dispozitie. De cateva ori am fost la piese de teatru si spectacole, niste targuri..dar asta mult mai tarziu.
Anul asta am decis sa incercam sa o ducem pe Andreea la un curs, doua, acolo. Marele avantaj al locului este ca toate cursurile sunt gratis. Oamenii care le tin nu stiu cat s-au schimbat fata de cand eram eu mica, unii probabil ca au imbatranit, altii or fi venit in loc si unii au ramas. Probabil, ca peste tot, unii sunt buni si talentati si frumosi la suflet, altii sunt mai agitati, mai certareti, mai grabiti..Nu-i stiu, nu despre asta vreau sa povestesc acum
Ci despre lipsa de orice urma de organizare a acestui loc. Si e pacat. Cladirea e destul de comunista, cu salile ei de marmura si culoare bantuite, dar are potential, copiii sunt fascinati de dimensiunea si ciudatenia ei si s-ar putea face multe lucruri frumoase aici.
Daca nu te-ai izbi de mici detalii....
De exemplu modalitatea de inscriere la cursuri. 
Procesul de inscriere a inceput pe 15 septembrie si teoretic tine pana pe 30, dar deja dupa 2-3 zile la unele cursuri nu se mai preiau inscrieri din cauza numarul mare de doritori. Ca sa iti inscrii copilul la ceva trebuie sa te duci deci la Palat si sa incerci sa intelegi din hartiile atarnate pe ici pe colo si niste poze decolorate cam care sunt cursurile disponibile si cam ce se face la ele. Daca te-ai lamurit, te asezi la una din cele trei cozi, organizate pe domenii (artistice, stiintifice si sportive). Evident ca la coada artistica, unde se fac inscrierile pentru teatru, pictura, muzica, limbi straine, instrumente, dansuri, balet,e tc etc..., coada avea pe 15 dimineata cam 40-50 de oameni. La celelalte doua cozi situatia era mai roz, gen 10-20 de oameni. Daca ai rabdare si timp, stai linistit la cozi 1-2 ore, cat e nevoie. Daca nu ai, pleci si te intorci in alta zi, la cozi mai mici, dar si posibilitati de inscriere mai reduse..
Si dupa ce stai la coada ajungi la o doamna, la masuta cu dosare. Unde spui numele copilului si varsta, il treci la toate cursurile pe care le-ai dori, afli cand e prima intalnire, un soi de preselectie, si pleci. Sau te asezi la coada urmatoare. Iar in ziua "preselectiei" te duci cu ala mic si afli ca de fapt e prea mic, ca  oamenii care fac inscrierile nu ti-au zis ca profesorul vrea copii de minim 6 ani si ca daca al tau are 5 juma sau 4 juma mai bine mai stai un an si scutesti si o zi de alergatura inutila. 
Evident ca lucrurile se puteau face mult mai civilizat si mai usor pentru toata lumea daca:
- exista un site actualizat al Palatului Copiilor, cu toate cursurile disponibile, date despre ce se face la el, cine sunt profesorii, ce trebuie sa stie copilul si care e varsta minima. Repet actualizat. Ca el saracu exista, dar nu cred ca a mai umblat cineva la el de ani buni
- inscrierile se puteau face online sau pe mail, ca sa nu mai stai la cozi si nici doamnele de acolo sa nu stea cu orele la masuta ca sa noteze numele si varsta fiecarui copil. 
- ar disparea situatiile penibile in care esti intrebat la preselectie de ce copilul tau are doar 5.5 ani
In rest, e bine ca exista un astfel de loc. E pacat ca el a ramas cumva blocat in trecut in multe privinte.
Vineri mergem la "preselectie" la pictura. Wish me luck:)) 

Teatru-n parc

E inca aproape vara in parc. Ziua, cand e soare, inca poti sta in tricou. Se simte totusi toamna in diminetile cand plecam la gradi usor zgribuliti si in serile racoroase, cu inoptari rapide. Dar ziua e inca vara. Mai ales in weekend, cand prindem cateva ore in parc si stam la povesti pe banca, in timp ce fetele se joaca de-ale lor.
Asta pana cand incep sa se supere si se parasc una pe alta la mame sau tati.
- Nu-mi pasa ce a facut X. Du-te si rezolvati-va singure problema!, incercam noi sa prelugim momentele de liniste. 
Si de cele mai multe ori isi rezolva singure. Uneori se supara si se joaca separat. Sau se enerveaza si plang. Se ameninta ca nu vor mai fi niciodata prietene. Pentru ca Mariuca a zis....si Andreea a facut....si Sofia nu vrea sa....
Apoi se reaseaza ca la sezatoare si se joaca de-ale lor . Sau se fugaresc. Sau se pupa si se iau in brate. 
Si cand se despart stabilesc sa se vada si maine. Sau peste cateva zile. 
-Pa, pa, Mariuca! Pa pa Sofia! 
- Paaa Andreea! 
Si noi stam si ne crucim, cand cum am ajuns aici? La certuri pe nimic si imbratisari si negocieri si planuri facute de ele, ce nu ne includ pe noi, si jucarii impartite si bratari crosetate impreuna....
Cand? Ca parca acum erau trei sarmalute intinse in carucioare, cu balutze la gura si priviri nestiutoare.
Si acum ele au lumea lor, inca mica, inca deschisa  si noua un pic, dar in curand ne vor cere sa stam mai departe de ele, sa le lasam in pace, sa nu ne bagam, sa nu ascultam ce vorbesc. 
Si noi stam pe banca si ne gandim la scoala, la lectii, la teme ce vor fi, la iubiri si certuri, la lacrimi si rasete si toate ce or sa vina. Si facem liste cu cursuri de urmat si haine de cumparat si dileme de raspuns. 
E inca aproape vara. E bine :)

O vizita la camera de garda

Camera de garda de la spitalul de copii este un loc in care nu vrei sa ajungi niciodata. Din pacate, se intampla sa mai dai si pe acolo din cand in cand. Din fericire, noi am ajuns doar pe motive usurele, fara panica si stres mare. 
Totusi ajungi acolo in momente care sunt cel putin neplacute si nu te poti opri sa nu observi ce se intampla in jur.
In primul rand, eu am tot respectul pentru medicii de la Marie Curie. Cred ca sunt niste profesionisti si niste oameni minunati. Pediatra mea de suflet lucreaza acolo, omul in care am avut cea mai mare incredere in ceea ce priveste sanatatea Andreei, de pe la 2 luni incolo:d
Dar camera de garda...e alta poveste. Pentru ca pana ajungi sa te vada un doctor, trebuie sa stai acolo. Un interval care poate varia intre 30 de minute si 2 ore. In functie de numarul de bebelusi, gravitate, numarul de asistente si doctori disponibili in acel moment. 
Camera de garda este o sala trista, bej, cu un tonomat cu junk food si sucuri, cu o singura toaleta, pentru toata lumea, mic sau mare, unde nu exista sapun(!), cu scaune tari, incomode, insuficiente, aliniate unul langa altul langa pereti. 
Adeseori, parintii stau cu copiii in brate, pentru ca nu mai au loc. Aia mic plang, scancesc, vor pe jos, vor in brate. Aia mari zac pe scaune si asteapta sa intre odata si ei, pentru ca ordinea de intrare tine cont in primul rand de varsta, abia apoi de momentul venirii..
Nu stiu cum e in alte spitale de stat pentru copii. Nici nu conteaza. Eu zic ca nu ar fi nevoie de mare lucru ca asteptarea sa fie un pic mai usoara. 
De exemplu, niste scaune mai comode si mai multe. Sa ajunga la toti. 
Niste desene pe pereti sa mai distragi copilul cu ele. 
Niste hartii si creioane si o masuta unde sa poata sta sa deseneze.
O toaleta cu macar 2 locuri. Si cu sapun. 
O reorganizare a ordinii de intrare, astfel incat un copil de 5 ani care nu are febra mare, dar tuseste fara oprire sa poata fi vazut inainte sa stea in hol 2 ore, printre alti copii, cu alti virusi in ei...O solutie poate ar fi ca unul din doctorii de garda sa fie dedicat bebelusilor si altul sa-i vada pe aia mai mari..Habar n-am. 
In rest n-am ce sa reprosez oamenilor de la camera de garda. Doar administratiei...

Despre copii si parinti in spatii mici

Vara ce tocmai se pregateste sa se duca ne-a dat ocazia sa calatorim destul de mult in trei, in locuri destul de variate, unde am dat peste mai multi sau mai putini alti oameni care calatoreau in 3,4,5....In plus, chiar si cand suntem doar doi tot nu ma pot abtine sa nu studiez copiii din jur, parintii, relatiile, comportamentul. 
Si asa am ajuns la o concluzie:)). Exista o linie foarte subtire intre exuberanta, veselie, energie, libertate si rasfat, proasta crestere, lipsa de respect. Vorbesc de copii, dar implicit de parinti.
Caci, desi limita tolerantei mele este destul de sus si privesc cu mare ingaduinta situatii care inainte de Andreea m-ar fi deranjat profund, cred ca exista o limita si ca libertatea pe care o acordam copiilor trebuie sa se opreasca undeva.
Eu zic asa:
E ok sa vezi copii alergand pe la terase/restaurante, chiraind si razand. Nu e neaparat ok sa alerge printre mese, sa traga de scaune sau sa agate fetele de masa daramand pahare. Eu ii sugerez mereu Andreei sa alerge cat vrea, dar nu printre mese. Sa se duca in gradina, in hol, in zona de dans, whatever, undeva unde nu se impiedica de chelneri si de oameni. Daca nu e loc de alergat, gaseste altceva de facut, coloreaza, joaca-te pe telefon, croseteaza bratari, povesteste despre nush ce printesa cu alti copii. 

E super ok (si extrem de distractiv:D) sa te trezesti cu copiii altora la tine la masa, adusi de fii-ta, sa coloreze sau sa trancaneasca impreuna. Nu e ok cand copilul respectiv incepe sa tropaie pe canapea peste hainele tale sau sa se intinda peste masa si farfurii. 

E normal ca uneori copiii se cearta, sa oftica, se enerveaza, se obosesc, si plang. E normal sa incerci sa il linistesti, sa discuti, sa rezolvi problema. Nu e ok sa aplici metoda "lasa-l sa se descarce si se va calma singur" intr-un restaurant/terasa/loc inchis:d unde alti n oameni mananca, dorm, citesc, asculta muzica, discuta. Daca ala mic nu se calmeaza singur in 5 minute si tu nu vrei sa intervii, o solutie ar fi sa-l duci undeva unde isi poate "descarca nervii" fara spectatori. 

Nu e ok sa te duci la terasa si sa uiti vreo 2 ore de copil, bucurandu-te ca se distreaza singur si nu are nevoie de tine, iar atunci cand face o boroboata sa incepi sa-l injuri si sa tragi de urechi. Nu e ok sa te astepti ca alti parinti sa aiba grija de el, fara ca macar sa bagi un ochi din cand in cand sa vezi daca totul e ok. 

Din fericire, vara asta am intalnit in mare parte oameni misto, cu toate lucrurile asezate corect in cap, si cu copii haiosi si intelegatori. Am intalnit insa si situatii de genul celor de mai sus, cand mi-as fi dorit sa vad parintii intervenind un pic, temperand calm copiii, indrumandu-i spre alte jocuri, alte locuri. 

Septembrie în Vama

Weekendul ce tocmai a trecut l-am petrecut la mare, pentru ca Andreea visa la inca o baie, eu visam sa mai vad o data valurile, iar Dan visa sa manance scoici. 
Am studiat toata saptamana prognoza meteo si am oscilat pana in ultimul moment pentru ca se anunta ba ploaie, ba frig, ba nor, ba soare printre nori... Pana la urma am zis sa mergem si vedem la fata locului cum e.
Pentru ca in statiuni nu ne calca picioarele si nici plaje izolate in septembrie nu mai vroiam, am ales Vama Veche. Un loc in care n-am mai ajuns de vreo 4 ani cred...Este o solutie comoda de weekend, cand nu poti ajunge in Grecia si nici nu vrei bulucul de la Mamaia sau atmosfera batraneasca de pe la Eforie..Dar nu as merge acolo pentru mai mult de 2 zile. E o amestecatura de pustime, familii, betivi, drogati, boemi, batrani singuri, trubaduri in mizerie, fosti tineri ramasi cu nostalgia anilor ce-au fost, oameni urati, oameni frumosi, oameni interesanti si oameni penibili. E de toate pentru toti... Deci am avut si noi loc acolo:). 
De stat am stat la Sandalandala, un camping foarte interesant, decorat cu extrem de multa imaginatie si bun gust. Corturile se pun pe o poiana cu iarba verde, alaturi este o terasa cu perne si canapele moi, cu cocktailuri si pizza si paste si cafea, iar toaletele si dusurile sunt ingrijite si curate. Singura problema a fost apropierea de Expirat, unde muzica nu se opreste niciodata. Decat la 7 dimineata. Degeaba cum ar veni....
Trecand peste lipsa mea de somn, caci Andreea si ta-su au urechile mai putin ascutite se pare si am reusit sa doarma cu toata harmalaia de peste noapte, au fost doua zile frumoase. Sambata, pentru ca era innorat, am virat masina spre Dalboka si am mancat scoici, iar dupa-masa am admirat de aproape marea in plina furtuna, cu niste valuri cum n-am vazut niciodata. 
Asteptand pranzul la Dalboka
Seara, am colindat un pic prin Vama, apoi ne-am asezat confortabil pe canapelele de la terasa noastra, cu cocktailuri, bere si pizza in fata, in timp ce Andreea alerga vesela de colo colo impreuna cu alti copii de pe la corturi. 
Fiecare cu a lui, la Sandalandala
Dupa-amiaza pe plaja:)
Prieteni de-o seara. Intai doi, apoi 3, apoi 4...
 Duminica ne-am trezit cu soare si am facut o ultima baie pe anul asta, intr-o mare doar un pic mai linistita decat sambata, dar cu apa destul de calda ca sa poti intra in ea. 
Un pic de spa pentru tati
Dupa plaja, inainte de plecarea spre casa
Una peste alta a fost frumos. Vesel, relaxant, nostalgic pe alocuri, cu mancare buna si un Aperol Spritz, cu copii topaitori si mirosind a sare si nisip... 

La bunici

Vacanta la bunica este una dintre amintirile cele mai clare din copilaria mea. Ar fi si greu sa o uit pentru ca am petrecut la ea cam toate verile si iernile de la 3 ani la 14-15 ani cred. Imi aduc aminte de jocurile nebune cu copiii din vecini, inclusiv urcatul pana in varful brazilor si balanganit in vant (ceea ce n-as mai face acu ca am dezvoltat frica de inaltimi :d), temele la mate, exercitii din culegeri (bunica fiind profa de mate:d), culesul zmeurei, plus multe multe pregatiri de camere pentru turisti (caci vara si iarna mereu veneau chiriasi). Partea buna cu turistii era ca ma lipeam si eu de familiile cu copii si ma luau cu ei in excursii (fiind de obicei cam aceleasi familii in fiecare vacanta asa ca ne stiam bine deja). Partea mai putin buna era ca trebuia sa pun si sa scot cearceafuri  pana mi se acrea. Si acum urasc sa "fac patu" pentru ca mi-am facut in copilarie norma pe toata viata:))
Vacanta Andreei la bunici este deocamdata doar joaca. Aceeasi casa, aceeasi curte, aceleasi tufe de zmeura si coacaze. Din pacate nu mai are copii in vecini asa ca il acapareaza pe bunicu. Uneori mai gasesc copii pe la parau sau pe la locurile de joaca din Predeal si profita de ei. Teme inca nu are, din fericire:). Nici chiriasi carora sa le aranjeze camera. 
Cand eram in generala si apoi in liceu, veneam la bunica cu noile mele prietene sau colege. Seara, dupa ce se culca, saream gardul si fugeam la disco:d. Iar ziua plecam zapacite prin padure, fara sa ne gandim ca putem sa ne intalnim cu vreun urs. Sau alta vietate...Imi amintesc ca odata ne-am ratacit si am tot mers pana cand am ajuns langa un tunel de cale ferata, pazit de soldati. Noroc cu ei, ca ne-au dus inapoi in Predeal...unde lumea era calare pe telefoane si in panica maxima. Evident
Nu stiu daca o sa trec prin astfel de experiente cu Andreea. Nu stiu cum a supravietuit mama:)). Sa nu stii unde ti-e copilul pentru juma de zi. Sa nu ai telefon mobil pe care sa-l suni. Sa fii la 150 de km de el...Inca mai am timp sa ma intaresc psihic pentru momentele in care va pleca singura in vacante, in care va cauta compania prietenilor mai mult decat pe a noastra...

Deocamdata vacanta la bunici inseamna plimbari, joaca in curte, cules de fructe, hranit veverite, gonit mierle...

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...