Prima zi la pictura

Ieri am ajuns, dupa aproape 30 de ani, in sala de pictura de la Palat. Nu stiu daca e chiar aceeasi cu cea in care aveau loc lectiile cand eram eu mica, dar sigur asa pare. Cand intri, ai brusc impresia ca timpul s-a oprit in loc acolo. Scaune carpite si instabile, mese jupuite, pereti nevopsiti de decenii, intr-un colt o chiuveta veche, odata alba, o masa cu hartii si pensule, cateva tablouri cu pionieri, porumbei si flori uitate pe pereti si sevalete. Din tavan vine o lumina obosita, galbuie, si toti parem bolnavi in umbra ei.
Profesorul este un domn in varsta, cu pulover si camasa. Toata ora a stat la masa si a citit, rugandu-i pe copii sa picteze ce vor ei. "Azi e la liber! Vreau sa picteze fiecare ce vrea!". 
M-am asezat pe un scaun cu hainele in brate si am lasat-o pe Andreea sa isi vada de treaba. Ea evident ca nu avea nicio problema cu mediul prafuit din jurul ei. SI-a ales un scaun, a deschis caietul de desen si s-a apucat de pictat. 
Cand termina, fiecare copil isi lua opera si se duce mandru la profesor. Dansul isi ridica ochii din carte si declama cu mare convingere "foaaartee frumos! ai pictat foooaaarte frumos!". Dupa care, copilul ori pleaca, ori revine la masa si mai picteaza ceva.
Doua fetite de vreo 6-7 ani vorbesc in continuu. Se stiu de anul trecut si ciripesc obositoare. Domn profesor nu zice nimic. Probabil e obisnuit cu ele. Totusi ar trebui sa le atraga atentia sa vorbeasca mai incet...O mamica planeaza in continuu deasupra fetitei "nu asa, de ce pui albastru acolo!hai sa coloram cu asta! E mai frumos asa!"...Ar putea sa mearga ea la pictura daca tot e asa pasionata..
Alta e grabita sa ajunga acasa. E totusi 7 seara. O fi plecata de dimineata, vrea sa se termine odata pictatul asta. Fii-sa face ceva cu mult albastru. Se ridica si arata foaia profesorului. "Foaaarte frumos! Acum picteaza si pasarea.". Maica-sa pufaie. "Gata, pasarea alta data! De ce ai pictat asa incet! Nu mai stau aici. Fa cu maro si hai!". 
Ma uit la Andreea. Sta concentrata deasupra foii si coloreaza niste flori. Cand face ceva cu pasiune tuguie buzele intr-un gest caraghios si nu e atenta deloc la ce e in jur. Din cand in cand isi da parul dupa urechi si se uita la mine, asigurandu-se ca sunt acolo. Dar nu-i place sa fiu atenta la ce face. Trebuie sa ma prefac ca sunt preocupata de altceva, ca citesc pe telefon, ca ma uit prin sala. Daca ma prinde ca ma uit la ce face, se supara si imi sopteste printre dinti sa ma uit la altceva. 
Ma uit la pereti, la mama care controleaza fiecare gest al fiicei, la mama care vrea sa plece, la profesorul care nu vede nimic din ce fac copiii din sala...
Cand plecam, o intreb pe Andreea daca mai venim. "Daaa, vreaaau! Mi-a placut! Domnul profesorul a desenat un unicorn pentru o fetita si a zis ca data viitoare face si pentru altii. Si fetitele mai mari pictasera cai cu aripi! Eu inca nu stiu sa fac un cal cu aripi! Dar o sa invat si eu".
Si imi dau seama atunci ca ea a vazut in sala aia cu totul altceva decat mine. Unde eu am vazut mizerie si saracie si lipsa de interes, ea a vazut culori, desene si un unicorn...

Comentarii

  1. Eu de-asta iubesc faptul ca am copii, mai apuc crampeie din lumea vazuta prin ochii lor, e atat de frumoasa si magica! Noi suntem prea pragmatici, ne-am pierdut inocenta aia, iar cei care nu au copii nu o mai apuca niciodata... Frumoasa lectie :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ei nu observa inca detaliile sordide. Sau nu le pasa de ele. Ei sunt entuziasti si se bucura de lucruri pe care noi le trecem cu vederea:)

      Ștergere
  2. magie. iar noi avem norocul sa mai retraim un pic din ea prin ochii lor, e o revelatie care imi taie respiratia zi de zi de zi :)
    cristina h:)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo