Despre religie si Big Bang la 5.5 ani

Cand era Andreea mica, dilemele noastre erau legate de mancare, somn, pampers, creme...Din cantitatea uriasa de informatii si recomandari, am selectat ce ni s-a parut noua ok, ce ni s-a potrivit. La fel si atunci cand a venit vorba de metode de crestere si educatie. Am citit, am selectat, am testat, am vazut ce merge si ce nu la Andreea. 
Acum, am ajuns la varsta problemelor mari. Sau mai mari. Si din nou ne trezim in situatia de a face alegeri. 
Andreea este foarte fascinata de dinozauri, vrea sa citeasca despre ei, sa vorbim despre ei, sa-i desenam. Asa ca i-am tot povestit in ultimele luni despre formarea pamantului, despre vremea cand traiau dinozaurii si cum au disparut ei, despre asteroizi si despre ce s-a intamplat dupa ce au disparut dinozaurii. Asa a venit vorba despre mamifere, despre maimute si alte vietati care fac pui. 
Si eventual despre oameni...
Ea stia ceva de la gradi despre oamenii preistorici, cum traiau ei in pesteri si vanau animale. Asa ca introducerea era facuta..
Aveam de ales insa intre a spune ca omul a fost creat de Dzeu si a aparut asa, deodata, in Rai. 
Sau a povesti ca el s-a dezvoltat in foarte multi ani dintr-o ramura de maimute mai speciale, ca a devenit tot mai descurcaret, mai inteligent, ca a invatat sa faca unelte si sa vaneze si sa faca focul si apoi sa nu mai doarma in pesteri, ci in case de lut si si si...
Cum eu nu cred ca omul a aparut din lut modelat de Dzeu, mi s-a parut corect sa ii spun si ei teoria evolutiei. Daca mai tarziu va alege sa creada altceva, e dreptul ei. Dar deocamdata, o voi invata ce spune stiinta. 
Ca stelele si planetele s-au format in urma Big Bang. Ca omul este o fiinta care a evoluat din alte mamifere. Ca avem creier ca sa invatam si sa luam decizii singuri, ca viitorul nu este deja trasat de o putere suprema. Ca nu exista draci care vin si ne iau in Iad pentru ca suntem rai. Sau ne pedepsesc cu boli si accidente. 
La fel cum ii spun ca nimeni nu stie ce a fost inainte de Big Bang, ca nimeni nu stie daca universul se termina undeva. Ca nimeni nu stie cu adevarat ce se intampla cu oamenii dupa ce mor, dar ca eu cred ca o parte din ei ramane cu noi atata timp cat ne aducem aminte de ei. Ca nimic nu dispare, totul se transforma:). 
Ca exista certitudini si exista dileme, intrebari la care inca se cauta un raspuns. 
Si ca suntem buni si iubim si gandim si cautam frumosul nu pentru ca asa ajungem in Rai, ci pentru ca asa traim frumos si pentru ca asta ne face fericiti. 
Si, dincolo de toate teoriile, o voi invata sa fie toleranta si sa accepte credintele si alegerile altora. 

Cursurile de pictura de la Muzeul Pallady

Pentru ca e sambata, nu facem nimic. Andreea a decis ca sambetele sunt doar pentru nimic. Adica nu cursuri, nu spectacole, nu fugit afara, nu program. S-a trezit la 9, ceea ce pentru ea este rarisim. S-a uitat la desene, a mancat, a ciopartit vreo 20 de hartii in forme franjurate, s-a jucat pe tableta cea noua, acu se uita la ceva dansuri la tv. si mananca un mar. 
Dupa aia voi incerca sa o conving sa mergem pana la piata sa luam fructe. Apoi vine pranzul si dupa pranz iar ne pitim sub plapuma si motaim. Si uite asa va trece sambata asta :d. 
Pentru ca toata saptamana alergam. Si noi si ea. In  fiecare dimineata repetam aceleasi fraze(hai, mutzi, sus, trezirea! Hai mutzi mananca mai repede! Hai mutzi pune hainele ca trebuie sa plecam! hai, haihai...). La gradi ei ii place, dar totusi e cu program, cu reguli, cu repetitii de serbare si fise si stat la masuta. Au si momente de joc liber, dar tot nu e ca acasa, in camera si lumea ei. 
Seara o luam de la capat cu alergatul. La inot, la pictura, la masa, la baie, la somn....
Asa ca cea mai mare bucurie a ei sambata este sa nu faca nimic programat. Sa nu trebuiasca sa iasa din casa la o anumita ora. Sa mergem undeva. Sa facem ceva. Isi face de lucru prin camera, cu jucariile si lucrurile ei. Dar sa nu cumva sa ii fac vreun program sambata ca e jale.
Si apoi vine duminica dimineata, cand mergem la balet...

Sambata trecuta am incalcat regula si am mers totusi la niste cursuri de pictura de care auzisem. Am zis sa testam locul si poate reusim sa scapam de mersul la pictura la Palatul Copiilor, unde practic nu invata nimic.
Cursurile de care spun au loc la Muzeul Pallady, pentru copii de minim 5 ani, si costa 7 lei sedinta, cu materiale de acasa. Se tin intr-un balcon frumos, cu geamuri mari, luminoase. Fiecare copil are sevaletul si bancuta lui. Doua doamne ii supravegheaza timp de o ora. Sambata trecuta au pictat doar cu non-culori, negru, gri si alb. Inteleg ca orele urmatoare picteaza si cu celelalte culori. Mie mi s-a parut ca ar avea ceva logica si idee cursul, spre deosebire de cel de la Palat, unde la fiecare ora i se spune "picteaza ce vrei tu"...
Problema este ca Andreea nu mai vrea la Muzeu. Vrea doar la domnul Pepine de la Palat. Si in principiu nu vrea sambata nicaieri, ca nu are timp de jocurile ei de acasa...
Am zis totusi ca merita sa povestesc de varianta asta, poate merge altcineva.

Opera pentru copii Motanul Incaltat

In ultimii ani am fost de mai multe ori cu Andreea la spectacole de balet la Opera Romana si intotdeauna am luat bilete la lojele de langa scena. Asta inseamna pret mai bun, eram aproape de dansatori si oarecum izolati de restul salii, asa ca daca pitica se foia sau se plictisea puteam iesi elegant afara. Nu a fost cazul, ea fiind foarte mare amatoare de spectacole de balet. Dezavantajul statului la lojele laterale este ca vezi practic jumatate de scena, restul fiind obstructionat de un mare balcon. 
Duminica, in premiera, am luat bilete jos, in sala, in fata scenei. Pretul a sarit considerabil, dar macar am vazut toata scena si eram chiar langa orchestra. 
Spectacolul a fost Motanul Incaltat, opera pentru copii. Decorurile si actorii mi-au placut, costumele la fel, povestea clara si bine pusa in scena. Cel putin pentru adulti si poate copiii mai mari. Pentru aia mai mici a fost un pic dificil sa urmareasca actiunea pentru ca nu intelegeau aproape nimic din ce se canta pe scena si nici nu puteau citi textul scris pe un ecran. 
Asa ca am incercat sa ii povestesc din cand in cand Andreei, pe susotite, ce dialogau oamenii de pe scena, cine e personajul verde, ce inseamna dregator, ce a zis Motanul, ce face regele, de ce are flori pe coroana, etc. 
Ce n-am inteles este de ce soldatii de la curtea regelui erau niste mascati imbracati in uniforme de soldati din razboiul din Irak (un soi de uniforma de desert asa...) si de ce dregatorul era pictat cu verde pe fata si de ce pe langa soldati tot aparea pe scena si un domn in costum, mut, gen agentul 007 dar nereusit....Probabil un fel de adaptare la jocurile video cu care poate erau familiarizati unii:d
In rest, mi-a placut. Imi pare bine ca din cand in cand mai apar si spectacole de balet si opera pentru copii mici, segment usor ignorat in Romania. 
Si imi pare rau ca anul acesta nu se mai tine Spargatorul de Nuci de Craciun, un spectacol la care am fost in ultimii doi ani si ne-a placut foarte mult. 

Expozitia Secretele Egiptului Antic

Vineri Andreea si Dan au fost impreuna la expozitia Egiptul Antic, de la Hanul Gabroveni. Stiam mai demult de eveniment, care mai tine pana la sfarsitul lui decembrie. 
In eventualitatea in care va ganditi sa mergeti, iata cam ce am inteles eu despre expozitie, din relatarile celor doi.
Pretul e cam piperat, adica 55 de lei un adult cu un copil. Plus 10 lei o amuleta de lut pe care sigur si-o va dori. Plus 8 lei parcarea la Universitate daca nu ajungi acolo pe jos:d.
Expozitia in sine a avut elemente interesante, desi Dan zice ca in banii astia puteau sa faca mai multe lucruri. 
Ce au retinut si le-a placut la amandoi au fost: piramida in care intrai si studiai cu lanterna picturile de pe pereti, tronul de faraon, povestea despre imbalsamare (inclusiv partea cu scos organele si parfumat cu scortisoara), stampilele cu hieroglife cu care puteai sa iti scrii numele si amuleta din lut.
Concluzia? Merita mers pentru ca din pacate nu sunt multe expozitii de gen in Bucuresti si pentru ca e totusi altceva decat un muzeu (destul de greu de digerat la 5-6 ani). 
Concluzia 2? Se putea mai mult:)
PS: un plus este Hanul in sine, renovat si foarte aratos. 

Intamplari din vestiarul de la gradi

Negociere, recompensa, pedeapsa. Unde incepem si unde ne oprim? Iata o dilema cu care banuiesc ca se confrunta multa lume.
Cat negociem cu un copil de 3,4,5, x ani si unde ne impunem si ii dam de inteles ca, desi ii asculti parerea si tii cont de ea, totusi tu esti adultul si ca discutiile pot continua doar pana la un punct.
Cat si cum recompensam. Si ce? De ce? 
Ce pedeapsa aplici? In ce momente? Care e ea? 
Noi am decis cu niste ani in urma (:d) ca recompensele si pedepsele sunt niste tampenii si ca, desi te pot scoate din necaz in acel moment, pe termen lung sunt nocive. Caci daca astazi recompensezi copilul cu o bomboana, maine o sa fie nevoie de doua. Daca azi il pedepsesti cu interzicerea desenelor, maine va trebui sa inventezi o noua pedeapsa pentru o alta situatie. E o strategie care mie mi se pare neproductiva si care escaladeaza foarte usor in promisiuni imposibil de realizat si in lipsa de reactie din partea copilului la argumente de bun simt. 
Caci, odata ce l-ai invatat sa primeasca bomboane daca se incalta mai repede, de ce ar renunta la acest privilegiu pe viitor si ar accepta sa se incalte doar pentru ca il rogi sau pentru ca ii explici ca e momentul sa plecati? 
Din fericire, undeva pe parcursul ultimilor ani am gasit secretul unei comunicari sincere si corecte cu Andreea asa ca acum nu trebuie sa scot din maneca nici iepuri, nici ciocolatele ca sa faca ceva. Atunci cand trebuie sa plecam (de la gradi, de la prieteni, de la bunici, etc.) o anunt ca in 5 minute iesim pe usa pentru ca e tarziu sau pentru ca trebuie sa ajungem in alta parte, etc. si asta e. Fara urlete, fara scandal, fara aruncat pe jos. Nu am cedat niciodata rugamintilor ei de a cumpara jucarii sau dulciuri in magazine, chiar daca la 2-3 ani asta insemna uneori si lacrimi si suparari. I-am explicat de ce, n-a inteles probabil pe moment, dar a invatat in timp ca nu e nu si ca noi nu cumparam dulciuri sau jucarii la cerere. Acum se mai intampla uneori sa ma roage sa iau un ou Kinder, dar nu pentru ciocolata, pe care o imparte mereu cu noi, ci pentru surpriza. E singurul lucru la care uneori insista. Daca vrea o anumita jucarie, isi strange bani si o cumpara singura. Daca nu ii ajung, o mai imprumut eu:d. Daca mi se pare nejustificat de scumpa, ii explic ca nu merita, ca sunt prea multi bani si ca mai bine isi ia altceva, mai multe jucarii din suma aia. Daca e de acord, bine, daca vrea neaparat jucaria aia si are bani pentru ea, o las sa o cumpere.
Lipsa recompenselor si a pedepselor, explicatiile sincere si logice, lipsa totala a minciunilor, ascultarea si acceptarea propriului ei punct de vedere ori de cate ori este posibil ne-au ajutat sa ajungem în acest moment foarte linistit si frumos. Ceea ce nu inseamna ca nu avem scandaluri, certuri si plansete pe alte motive:d

Toata povestea asta mi-a venit in cap dupa ce am asistat in ultimele luni la nenumarate scene in vestiarul de la gradinita. Seara, pana cand termina Andreea ultimul curs sau activitate, stau cuminte pe bancuta si ma minunez. Ma fascineaza cantitatea de promisiuni si amenintari aruncate de parinti cu extrem de multa lejeritate in speranta ca cel mic se va imbraca mai repede, nu va mai alerga in cerc, nu va mai protesta cand i se pune geaca, nu va trebui luat pe sus in tipete si scos din cladire. 

Cel mai des intalnite 8 promisiuni:
1. daca te incalti, iti dau o bomboana. Am o punga in masina
2. daca esti cuminte, mergem in parc/leagane/loc de joaca
3. daca nu te imbraci, plec si te las aici. uite m-am ridicat, plec. (dupa care se reaseaza...)
4. daca faci asa, nu te mai iubesc / nu-mi mai place de tine
5. daca ma lasi sa te imbrac repede, mergem si-ti iau o jucarie
6. daca faci galagie aici, miss se supara pe tine si maine nu te mai primeste la gradi
7.  daca ma superi, de maine nu te mai iau eu de la gradi. vine tata / bunicul/ nana, etc
8 .hai sa plecam ca se face noapte si vine bau bau pe strada / ies tiganii si te iau 

De asemenea ma uimeste nebunia micilor cadouri pe care "trebuie" sa i le dai celui mic in fiecare zi. De ce? Pentru ce e nevoie de o cioco, o bombo, o carticica, o papusica, etc atunci cand il iei de la gradi? Si ce se intampla daca ratezi o zi?:d. Uneori ii aduc Andreei o foaie de colorat printata la servici sau un set de agrafe (pe care le pierde in urmatoarele 2 zile:d), dar astea sunt exceptii si o vad cum se bucura sincer de ele, cum ma ia in brate si imi multumesc pentru surpriza. Nu am transformat asta intr-un ritual de fiecare seara.

Hai, sa crestem frumos, zic eu...!

Un pic despre carti

În ultima vreme Andreea nu a mai dezvoltat pasiuni acerbe pentru nicio carte de povesti. Fata de anii trecuti, cand obsesiile pentru Alba ca Zapada, aristocrate sau colindele de craciun ne faceau sa ascundem cartile dupa a nu stiu cata suta citire, acum isi alege cu oarece relaxare povestea de seara, fara sa para prinsa cu adevarat de vreuna. 
Asculta ce ii citim, mai pune intrebari, mai citeste si ea, dar la final am impresia ca nu a contat prea mult daca am citit povestea cu ursul sau cea cu uriasii. Uneori pare sa se rupa de poveste cu totul si mintea ii pleaca prin alte parti. Ma opresc si o intreb despre ce am citit. Habar n-are, evident. Incearca sa relateze ce a auzit ultima data, 1-2 pagini in urma.
Reiau, o rog sa fie atenta, pana cand o pierd din nou in ganduri. 
Chiar si asa, ii place sa citim seara. Mai ales dupa ce am convenit ca e doar decizia ei cat citeste singura. Un rand, o fraza, jumatate de pagina...cat are chef in momentul ala. Restul povestii il citim eu sau Dan.
Ii place sa citeasca singura, dar doar in termenii ei, cand vrea ea, ce si cat are pofta. Fair enough.
Ma gandesc ca poate s-a plictisit de povestile pe care le are. In ultima vreme nu am mai cumparat carti pentru ca adunasem atat de multe, unele necitite, altele citite doar pe jumatate, incat am facut pauza. Poate trebuie sa schimb stilul, genul, personajele. 
Totusi, exista doua carti pe care le-a citit pe nerasuflate, singura, si le-a reluat apoi de cele putin 3-4 ori. Una este o povestioara scrisa de un baietel de 8-9 ani, despre un ceainic si aventurile lui dupa ce a fugit din bucatarie. A doua se cheama Torturile Bunicii, o carticica primita de la FTK, cu un text simpatic si accesibil celor mici. 
 Probabil este o etapa in care se departeaza un pic de povestile cu zane si animale, pasiunea ei la 3-4 ani, si inca e in cautarea altor personaje care sa o fascineze. 
Pana atunci, ma bucur ca isi face singura carticele de colorat si de citit, cu povesti inventate de ea, cu animale, mamici si tatici, pe care le capseaza si le muta prin camera, de pe masa pe etajera, le citeste plusurilor, le uita prin sertare. Apoi ia din cutia de langa imprimanta alte 5, 10, 15 foi albe, le capseaza si le transforma in carti.
Nu stiu ce va face peste ani, dar sper sa nu renunte la desenat si la construit carticele din hartie capsata.

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...