Cand viata iti da un pumn...

Uneori, nu prea des din fericire, viata iti face surprize neplacute. Te lasa sa te legeni o vreme pe valuri molcome, sa faci planuri, sa te certi aiurea si sa te impaci cu oameni dragi, sa ai impresia ca totul in jurul tau e roz si plin de sclipici. Si intr-o zi te loveste un pic peste fata si te arunca un pic in noroi. Ca sa iti amintesti ca totul nu e roz si plin de sclipici, ca valurile line pe care te legeni ascund si rechini si adancimi nebanuite. 
Unii zic ca soarta isi cam bate joc de noi uneori. Ca cineva acolo sus sta
si se amuza de nestiinta noastra. Ca karma. Ca asa e viata...
Asa e viata, si cu bune si cu rele. Primim palma, ne clatinam si apoi ne sprijinim în maini ca sa ne ridicam.  Nu e usor sa ne asezam la loc confortabil pe valul nostru rozaliu, dar macar stam in picioare si studiem apele. Vedem cam unde ne aflam si cum sa nu ne scufundam prea tare.
De Sfantul Valentin am plecat cu mic cu mare in Austria. La 6 dimineata eram pe autostrada spre Pitesti. La pranz mancam pe la Sibiu snitelele facute de mama si puse la pachet. Pe la 6 seara am ajuns la Budapesta si am identificat tristetea de hotel de tranzit unde ne-am cazat pentru o noapte. Pe la 8 ne-am apucat sa ne gandim unde mancam a doua zi la pranz si am decis ca pe langa Salzburg ar fi frumos. La 9 a sunat mama ca a murit tata. În somnul de dupa-masa. Uite asa, fara veste, fara semn, fara nimic...
Cel mai jucaus si vesel bunic s-a dus. Si zilele urmatoare am incercat sa ma conving ca asa va fi lumea de acum, fara el. 
Sa anunti o astfel de veste e greu oricum, dar de mii de ori mai greu unui copil de 5 ani pentru care bunicul era partenerul preferat de joaca. Sa ii explici de ce in loc sa mergem duminica spre Austria mergem inapoi spre Bucuresti...Sa citesti gandurile ei in tacerile care o inconjoara, sa descifrezi ce simte cand nu iti arata decat zambete...Inca suntem in soc, inca nu am apucat sa plangem, inca merg pe strada si ma astept sa imi apara in fata, cu sacosa neagra de piata si geaca de piele maro...
Andreea nu spune nimic. Doar de 3-4 ori a adus vorba de el, dar nu de moartea lui, ci de evenimente din trecut. Povestim linistit despre spectacolul de teatru la care au fost impreuna, despre trusa de creioane pe care i-a adus-o cu o zi inainte de sambata, sa o aiba in vacanta la schi...
Apoi a venit o viroza oribila si matza a fost cam rau. Cu crize tuse pana nu mai putea respira, cu obraji palizi si cearcane gri, cu lipsa de somn, lipsa de pofta de mancare, cu 3 vizite la camera de garda in 3 zile, cu injectii cu dexametazona si aerosoli si mii de medicamente. Cu doctori care dau din umeri si zic ca nu au ce sa ne mai dea...ca laringita, ca laringotrahee, ca traheobronsita. Nume care pentru mine inseamna doar tuse fara oprire.
Azi parca incepe sa fie mai bine...
Astept sa se termine tot. Si boala si teama si tristetea. Astept sa ajung intr-un punct in care pot dansa prin bucatarie fara sa imi vina sa plang pentru ca lui ii placea mult sa danseze. 
Astept sa ma asez din nou pe valul meu roz, cu sclipici.

Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...