Cand viata iti da un pumn...

Uneori, nu prea des din fericire, viata iti face surprize neplacute. Te lasa sa te legeni o vreme pe valuri molcome, sa faci planuri, sa te certi aiurea si sa te impaci cu oameni dragi, sa ai impresia ca totul in jurul tau e roz si plin de sclipici. Si intr-o zi te loveste un pic peste fata si te arunca un pic in noroi. Ca sa iti amintesti ca totul nu e roz si plin de sclipici, ca valurile line pe care te legeni ascund si rechini si adancimi nebanuite. 
Unii zic ca soarta isi cam bate joc de noi uneori. Ca cineva acolo sus sta
si se amuza de nestiinta noastra. Ca karma. Ca asa e viata...
Asa e viata, si cu bune si cu rele. Primim palma, ne clatinam si apoi ne sprijinim în maini ca sa ne ridicam.  Nu e usor sa ne asezam la loc confortabil pe valul nostru rozaliu, dar macar stam in picioare si studiem apele. Vedem cam unde ne aflam si cum sa nu ne scufundam prea tare.
De Sfantul Valentin am plecat cu mic cu mare in Austria. La 6 dimineata eram pe autostrada spre Pitesti. La pranz mancam pe la Sibiu snitelele facute de mama si puse la pachet. Pe la 6 seara am ajuns la Budapesta si am identificat tristetea de hotel de tranzit unde ne-am cazat pentru o noapte. Pe la 8 ne-am apucat sa ne gandim unde mancam a doua zi la pranz si am decis ca pe langa Salzburg ar fi frumos. La 9 a sunat mama ca a murit tata. În somnul de dupa-masa. Uite asa, fara veste, fara semn, fara nimic...
Cel mai jucaus si vesel bunic s-a dus. Si zilele urmatoare am incercat sa ma conving ca asa va fi lumea de acum, fara el. 
Sa anunti o astfel de veste e greu oricum, dar de mii de ori mai greu unui copil de 5 ani pentru care bunicul era partenerul preferat de joaca. Sa ii explici de ce in loc sa mergem duminica spre Austria mergem inapoi spre Bucuresti...Sa citesti gandurile ei in tacerile care o inconjoara, sa descifrezi ce simte cand nu iti arata decat zambete...Inca suntem in soc, inca nu am apucat sa plangem, inca merg pe strada si ma astept sa imi apara in fata, cu sacosa neagra de piata si geaca de piele maro...
Andreea nu spune nimic. Doar de 3-4 ori a adus vorba de el, dar nu de moartea lui, ci de evenimente din trecut. Povestim linistit despre spectacolul de teatru la care au fost impreuna, despre trusa de creioane pe care i-a adus-o cu o zi inainte de sambata, sa o aiba in vacanta la schi...
Apoi a venit o viroza oribila si matza a fost cam rau. Cu crize tuse pana nu mai putea respira, cu obraji palizi si cearcane gri, cu lipsa de somn, lipsa de pofta de mancare, cu 3 vizite la camera de garda in 3 zile, cu injectii cu dexametazona si aerosoli si mii de medicamente. Cu doctori care dau din umeri si zic ca nu au ce sa ne mai dea...ca laringita, ca laringotrahee, ca traheobronsita. Nume care pentru mine inseamna doar tuse fara oprire.
Azi parca incepe sa fie mai bine...
Astept sa se termine tot. Si boala si teama si tristetea. Astept sa ajung intr-un punct in care pot dansa prin bucatarie fara sa imi vina sa plang pentru ca lui ii placea mult sa danseze. 
Astept sa ma asez din nou pe valul meu roz, cu sclipici.

Comentarii

  1. roxana, imi pare rau! condoleante..

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pururi.

    RăspundețiȘtergere
  3. O Doamne. Imi pare sincer rau. Condoleante.

    RăspundețiȘtergere
  4. Of ce greu! O mare imbratisare de la Ploiesti! Va pup!

    RăspundețiȘtergere
  5. Abia acum am apucat sa citesc, condoleante, imi pare tare rau sa aud! Si imi pare rau ca Andreea trebuie sa treaca atat de repede prin a trai gandurile si sentimentele legate de pierderea unui membru apropiat al familiei... greu si prea devreme... Sper sa va reveniti toti cumva, sa va sprijiniti unii pe altii. Eu aveam 17 ani cand a murit tata si totusi asta m-a marcat pe viata, nu am reusit niciodata sa trec peste. Cumva a fost mai usor cand m-au intrebat copiii unde sunt parintii mei sa le spun ca se uita la ei din Rai si ii ocrotesc (Robbie avea 3 ani si Emmy era bebelus cand a murit mama, nu-si mai aduc aminte niciunul, mai vad poze cu ea, dar nu e atat de mare socul pentru ca n-au apucat sa faca conexiuni sentimentale). Tare greu... Va pup, sa fiti puternici!

    RăspundețiȘtergere
  6. E foarte greu si nimic nu te poate aduce pe linia de plutire decat timpul! imi pare f rau si suntem cu gandul alaturi de durerea voastra!

    RăspundețiȘtergere
  7. Te citesc de ceva timp. Imi plac povestirile voastre. Nu prea sau nu am comentat deloc pana acum. Acum am citit si am plans. Imi pare tare rau! Dumnezeu sa-l odihneasca! Sunt alaturi de voi!

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc mult pentru tot ce ati spus si pentru gandurile frumoase:). E greu, da. E inca foarte mare socul, am inca momente cand "uit" si ma astept sa sune...Ieri am sters numarul lui din telefon si a fost tare greu, ca si cand am mai renuntat la o particica din el.
    Dar in acelasi timp ne dam seama ca cel mai mare dar pe care i-l putem face este sa traim o viata bogata, vesela, plina de bun si frumos, sa dansam, sa topaim, sa radem mult, sa nu ne fie teama sa ne prostim..Caci el asa facea.
    Si ne ajuta sa stim ca a trait o viata plina, ca a fost fericit, ca a stiut sa rada si sa se joace.
    Multumesc din nou tuturor

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo