Ce inveti cand esti scos din zona de confort

Spoiler alert: urmeaza un post lung si usor dezlanat, ca o concluzie neclara a posturilor anterioare:))

Excursiile la munte, adica pe munte, nu la Sinaia sau Predeal, nu erau in lista noastra de prioritati pana de curand. Am fost mereu o familie plimbareata, dar preferam cumva orasele si plajele din Grecia, catedralele occidentale, stradutele inguste cu case colorate, terasele cu vin si scoici...Cam o data de doua ori pe an mergeam intr-o excursie pe munte, la cabana. Ideea de a dormi la cort ne-a evitat cu desavarsire. 
Apoi a aparut Andreea si am indesit plimbarile pe munte mai degraba pentru ca ma gandeam ca ii fac bine la sanatate, ea fiind mare amatoare de tuse in primii ani de viata. Asa ca o puneam in marsupiu si hai frate pe poteca, la oxigen si floricele sa respire copilul aer curat. Incet ne-am prin ca ne cam place. Sa evadam din oras, noi trei, sa balaurim singuri pe coclauri. Plimbarile au devenit tot mai lungi, pe poteci cu tot mai putini oameni, pe masura ce dansa a absolvit de la statutul de bebe carat in spate la pitic umblator. Cand a implinit vreo 2 ani juma, ne-am prins ca partea cu dusul in spate pe deal nu mai merge si am organizat excursiile in asa fel incat sa le poata face pe picioare. Intai o ora...apoi doua...doua jumatate...trei ...patru.
I-am explicat din acel moment ca nici mami nici tati nu o mai pot cara, pentru ca e grea, mare si noi avem deja rucsac cu haine si mancare si apa...asa ca o sa mergem toti pe picioare, cat de incet sau repede vrea ea. Ca facem pauze si culegem flori si ne jucam la parau...apoi pornim mai departe. 
Sa nu credeti ca nu au fost momente dificile..Cand ai 4 ani si parintii te cara 2 ore juma de la Busteni la cabana Diham cu siguranta ai momente cand nu mai ai chef de porcaria aia de panta. Dar, cu putina ciocolata, o gluma, o floricica, o pauza de joaca, drumul se termina cu toata lumea bine dispusa. Mai ales daca transformam excursia intr-o aventura prin padurea magica, in cautarea casutei vrajitoarei, topaind peste paraul fermecat, zarind cuiburi de zane pe ici pe colo. 
De pe la 5 ani, pice are si rucsac pe munte. Mic, usor, cu o sticla de apa si ceva cranturi. Cam atat. Pe care si-l cara. Nu mami, nu tati, nu ursul din padure. Regula e, te-ai plictisit de el, nu mai ai chef sa il cari desi tu singura ai decis sa il iei, il lasam frumos pe marginea potecii sa il ia altcineva. Evident asta nu s-a intamplat niciodata, dar Andreea a invatat ca lucrurile pe care si le ia la ea sunt responsabilitatea ei, ca mami si tati au propriile bagaje si ca nu le pot creste brate suplimentare ca sa care si bagajele altora. 
Anul acesta a mai facut un pas. I-am cumparat rucsac adevarat, de munte, si si-a carat in el hainele, sacul de dormit si salteaua de cort pe un drum de 2 ore si ceva, pana la lacul Bucura. 
Deja, nu mai e nevoie sa ii explic cum e cu responsabilitatea propriilor lucruri. Stie ca trebuie sa care singura lucrurile ei, nu pentru ca noi suntem niste capcauni, ci pentru ca, fizic, nu putem cara si rucsacul ei. Si da, uneori e mai greu, dar ne oprim, bem apa, mancam o cioco, ne vaitam cat mai exagerat si amuzant toti trei si pornim din nou la drum. 
Cand mergem cu biclele pe coclauri situatia e identica. Nu are cine sa iti care bicla daca te saturi de mers. Solutia este sa o lasam acolo, dar asta nu ne ajuta cu nimic pentru ca oricum ar insemna sa mergem mult pe jos...Deci, mai bine terminam drumul pe sa. 
Statul la cort, chiar si pentru o noapte, ne invata sa ne adaptam la lipsa de confort, la spatiu mic, impartit cu grija in trei, dar diminetile cu plaja goala, sunetul valurilor la micul dejun, miliardele de stele de peste noapte, chitarile vecinilor, vizitele inopinate ale unei vulpite, cina luata pe un bolovan, caratul apei de la izvor compenseaza inzecit. 
Statul in casele si apartamentele unor oameni straini ne invata sa respectam locul altora, sa ne bucuram de el fara sa il lasam stricat sau murdar, si ne permite o privire rapida in stilul de viata si obiceiurile din alte tari.
Vizitele in orase straine ne invata despre toleranta, diversitate, culturi si civilizatii. Despre cum au evoluat tarile complet diferit si de ce, despre noi si ei, nu neaparat noi vs ei. 
Cred ca in viata de zi cu zi ne construim o bula, un spatiu de confort in care suntem stapani, ale carui reguli le stim si in care ne simtim in siguranta. Dar cred ca fiecare iesire din zona asta ne imbogateste si ne face mai puternici si mai responsabili. 
Cred ca 7,5 ani este o varsta mica. Dar nu asa mica pe cat credem noi parintii uneori. Cred ca putem sa le largim cercul din jurul lor, putem sa le dam mai multe responsabilitati, sa cerem mai mult de la ei, sa le acordam incredere, sa ii expunem la experiente inedite. Cred ca uneori temerile noastre sunt un frau pentru ei. Cred ca noi astia mari trebuie sa fim mai curajosi cu proprii copii:) 
Cred ca un copil care merge pe picioare poate cara un bagaj potrivit lui. si la munte si la mare si la ses:). Cred ca poate intelege ca de la un punct incolo nu mai poate fi carat. Cred ca poate invata ca o vacanta in trei inseamna ca fiecare trebuie sa faca lucrurile care ii plac, nu doar persoanele cu varsta sub 8 ani:d. Apoi poate fi invatat care e treaba cu banii, cu bugetul familiei, care sunt prioritatile si cam cat alocam pentru rasfat si prostioare. 
Si, la fel de important, cred ca dupa 6 ani copiii trebuie sa se ocupe singuri de propria igiena, evident sub ochiul vigilent al unui parinte. Dar mersul la toaleta, spalatul pe corp, pe dinti, pe par, pieptanatul si grija sa aiba pe ea haine curate sunt chestii care nu cred ca vin de la sine, ci trebuie invatate si pasate treptat in grija lor. La fel, subiectul legate de intimitate si respectul ei trebuie si el abordat tot cam atunci, caci de la o varsta incolo cred ca e ok sa cerem copilului sa nu dea buzna peste noi in baie si, idem, nimeni sa nu dea buzna peste el. Nici acasa, nici in alte locuri. 
Si mai cred ca una dintre cele mai importante lectii pe care le putem preda este sa stii sa te bucuri de lucrurile mici, sa apreciezi fiecare moment special, sa nu te concentrezi pe destinatie ci pe drumul pana acolo, sa nu iti legi entuziasmul si fericirea ta de a altora, ci sa le gasesti in tine. 

Ce cauta copiii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...