Pasiune, performanta, pericol

Am tot stat zilele astea sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa scriu ceva aici despre ce s-a intamplat in retezat, daca e treaba mea, daca am dreptul sa imi dau cu parerea despre deciziile luate de niste parinti  care tocmai si-au pierdut copiii. Pentru ca nu am fost acolo, pentru ca ceea ce deocamdata sunt povestile tertilor, pentru ca nu ii cunosteam si nu pot evalua la fel ca ei gradul de risc al unei situatii. Oamenii astia au fost probabil in situatii mult mai dificile decat cea din Retezat, depasisera clipe mult mai grele. Aveau echipamentul potrivit si experienta necesara pentru a face fata unei excursii pe munte, in conditii de iarna. Copiii cu siguranta erau acolo din propria pasiune, declansata poate de parinti si sustinuta de ei. Dar erau acolo pentru ca isi doreaua asta. Am zis atunci ca poate asa e la nivelul acela de pregatire si performanta, poate ca lucruri care noua ni se par inconstienta pentru ei sunt banalitati, poate asa ajungi sa atingi varfuri de 7000 de metri la 12-13 ani.
Dar, pana la urma cred ca, indiferent de nivelul de pregatire al unor sau altora,
1. intotdeauna intr-o situatie riscanta, decizia trebuie sa o ia adultul, indiferent cat de pregatit, curajos, experimentat este copilul de langa el. 
2. niciodata nu ar trebui sa ajungi la performanta incalcand regulile legate de siguranta ta si a celor din jur
3. niciodata succesul nu ar trebui sa te faca arogant fata de natura si fata de alti oameni.
Exista foarte multe voci zilele acestea care spun ca asa se face performanta, riscand, facand eforturi supraomenesti, depasind limite. Ca asa ajungi campion de gimnastica, asa atingi recorduri de inaltime, asa devii cel mai bun in orice sport. Dar eu zic ca nu e chiar asa. 
Nu cred ca marile campioane de gimnastica repetau la paralele fara saltea de protectie, doar pentru ca stiau ce fac si aveau experienta. 
Nu cred ca un concurent de Formula 1 ar participa la concurs fara casca si fara a se asigura ca masina lui este super safe, doar pentru ca este un sofer foarte priceput.
Nu cred ca un alpinist urca fara a se asigura din loc in loc, cu mare grija la modul in care isi prinde coarda, doar pentru ca a mai urcat pe zeci de stanci si stie cum.
Nu cred ca cineva sare cu parasuta fara sa o verifice inainte. 
Performanta inseamna mii si mii de ore de munca, julituri, rani, vanatai, lacrimi, extaz. Inseamna sa treci peste momentul ala in care simti ca nu mai poti, in care corpul tau zice stop.
Dar nu inseamna sa urci pe varf in timpul unei furtuni, cand toate echipele de alpinisti au decis ca e prea periculos, doar pentru ca nu iti sta in fire sa renunti. 
Nu inseamna sa ignori avertizarea de avalansa doar pentru ca ai mai batut zeci de munti cu zapada pe ei si nu ai patit nimic. 
Nu cred ca inseamna sa ajungi in punctul in care un copil de 12 ani sta in cort, in mijlocul furtunii si plange de frig, aproape degerata, pentru ca si-a dorit foarte mult sa ajungă în Himalaya si tatal ei a fost de acord cu ea....
Nu inseamna ca un tata sa dea in judecata un stat pentru ca o fetita de 12 ani sa poata urca pe un munte la 7000 de metri.
Exista limite ce tin de varsta, de bun simt si de inteligenta. Limite pe care un copil poate nu le percepe, dar un adult, cu atat mai mult parintele ei, nu trebuie sa le ignore.
Sa nu confundam eforturile pe care mii de copii si adulti le depun pentru a face performanta, riscurile asumate de ei, ranile si renuntarile lor, curajul si pasiunea lor cu inconstienta si orgoliul care pun propria viata si a celor dragi in pericol. 

PS: intamplator, vara trecuta am fost cu Andreea pe acelasi traseu, in sens invers...Am coborat de la Vf Peleaga spre Saua Bucurii, pe drumul de vara. Plecarea pe traseu am facut-o de la Lacul Bucura doar dupa ce am intrebat salvamontistii daca e safe, daca vremea e ok, daca ei cred ca un copil de 7 ani ar face fata ascensiunii pana pe varf. Abia dupa aceea am pornit la drum. Evident nu ne putem compara cu fetita alpinista si parintii ei. In NICIUN caz. Noi suntem niste amatori de munte, care alegem trasee accesibile nivelului nostru. Dar in niciun caz nu as ingora sfatul unui salvamontist si in niciun caz nu as lasa-o pe Andreea sa decida pe unde mergem, indiferent de cat de entuziasta ar fi ea. Drumul de vara de la Peleaga la Bucura este o poteca linistita, ce ocoleste creasta, trece un pic prin zona de iarba, un pic pe stanci. Nimic complicat. Vara. Iarna este insa exact limita de unde porneste patura de zapada ce acopera valea. Iar o avertizare de avalansa aici nu ar trebui ignorata, indiferent cata experienta pe munte ai avea. 
(poteca de vara de la Vf. Peleaga spre Saua Bucurei) 

A doua venire a Primaverii

Ai ma ca totusi vine! A incercat iarna sa mai dea o tura pe aici, dar acum chiar pare sa fie terminata. Over! Defeated!..Am doua perechi de tenisi si doua de balerini care zac parasite in dulap dupa ce a trebuit cu inima grea sa sap dupa cutia cu ghete, urcata de pe la final de martie pe ultima etajera de la pantofar, si sa scot o pereche...De asemenea, a trebuit sa imi pun pulover pe sub geaca! Ceea ce este de neconceput la final de aprilie si chiar nu mi-a fost cald. Si nu mai intru in detalii cam cat de frig a fost in casa si cum degele mele au fost practic non stop reci vreo cinci zile.
Intr-un cuvant saptamana care tocmai a trecut a fost un cosmar meteorologic pe care il vom sterge din memorie



Dupa Paste

In ultima vreme am uitat sa fac poze cu noi. De fapt, de cand Andreea are propria camera foto, am lasat-o pe ea sa pozeze locurile prin care mergem. Asa ca m-am trezit ca nu avem poze nici de dinainte de Paste, nici de Paste pentru ca dansa a avut alte prioritati decat sa pozeze frumoasele oua pictate de noi, biscuitii ornati sau mielu'. Avem in schimb niste poze pre-Paste de la Muzeul Satului, un loc care arata foarte bine anul acesta. Mi s-a parut foarte cochet, aranjat si curat, cu case ingrijite si aceleasi pisici dolofane. 
Pentru mine, Pastele este despre familie, traditie, miel, oua pictate, stat impreuna, jucat, lenevit, oameni adunati in jurul mesei, un Bucuresti mai gol si mai calm. Este despre a te bucura de cei dragi de langa tine si a te gandi la cei care nu mai sunt.
M-as fi bucurat sa fie si a doua zi de Paste cu soare si cald, sa putem sta pe afara, sa mergem la pas pe Calea Victoriei, sa mancam o inghetata poate, prima pe anul asta, sau o prajitura, nu prima pe anul asta...Dar e ok si asa, o sa mancam prima inghetata in alta zi cu soare, iar de prajituri nu ne ferim oricum.
E bine la noi si vesel si cald, ceea ce va dorim si voua. 

Despre bataie, palme si curele

Am fost ieri martora unei situatii care ma face sa imi creasca tensiunea de fiecare data. Batutul unui copil...Ala mic cred ca avea sub 2 ani, era cu maica-sa la Bebe Tei, ea nervoasa, obosita, plina de sacose, el plictisit, obosit, satul de mers. Fix combinatia necesara ca sa iasa totul prost.
Intotdeauna mi s-a parut ca a bate un copil este de neacceptat, in capul meu nu exista niciodata motive bune, nici explicatii, nici grade de a judeca bataia. Bati un om fara aparare. Punct. Nu conteaza ca ii dai o palma, il tragi de urechi, il smucesti de brat, il tragi de par, il lovesti cu cureaua, cu rigla, cu batul, cu pumnii sau picioarele. Toate variantele se cheama bataie. Si nu exista o data. Caci daca ai pornit pe drumul asta, daca ai trecut de bariera aia psihica si umana care zice ”nu lovi un copil” totul devine tot mai usor, motivele se gasesc mai repede si efortul de a te abtine, de a gasi alte solutii tot mai dificil. 
Un copil mic care urla si nu te asculta nu face asta ca sa te enerveze pe tine, ci pentru ca e obosit, plictisit, nemancat, nedormit, pentru ca a fost pus, de tine, adult, intr-o situatie care nu ii place si pentru ca este prea mic pentru a-si gestiona frustrarile si a intelege de ce trebuie sa....
Un copil mare care nu face ce ii spui are dreptul la o opinie, are dreptul sa fie ascultat de ce nu vrea sa faca lucrul ala si poate sa gasiti impreuna un compromis.
Un copil nu este un caine pe care il tragi de lesa si te impui pentru ca tu esti mai puternic si deci el trebuie sa faca mereu ce zici tu. Relatia parinte-copil nu e relatia stapan-subaltern, ceea ce multi inca nu inteleg.
Un copil care te sfideaza, care ti se opune non stop, care nu te intelege, care nu accepta ca trebuie sa faca ceva chiar daca poate nu are chef a ajuns asa din vina ta, a adultului care nu a stiut sa il asculte, sa tina cont de parerile lui, sa il invete sa negocieze, sa accepte si pareri contrare. Este un copil care a ajuns sa se lupte cu tine pentru ca tu te-ai luptat mereu cu el.

Bataia nu e niciodata o solutie. Ea nu intareste relatia, ci o subrezeste. Nu da incredere, ci invata copilul sa se ascunda de parinti, sa minta, sa isi arate si el forta in fata altora, mai mici, mai slabi. 
Un parinte care isi bate copilul  nu este un parinte care nu iubeste. Aici e drama. Il iubeste, dar nu mai are rabdare, nervi, timp sa rezolve momentele dificile prin vorbe. Nu abordeaza cauza problemei, ci doar efectul.
Ce e dureros este ca un copil batut nu devine neaparat un adult calm, echilibrat si anti-bataie, ci, de multe ori, perpetueaza aceleasi obiceiuri, aceleasi drame. 
Si mai dureros este ca oameni care cred in Dzeu si vorbesc despre iubirea lui gasesc normal sa loveasca un copil, tot din iubire...

Navigand intre ”ai gresit” si ”poti sa imi spui orice, nu ma supar”

Cel mai greu lucru, in prezent, mi se pare sa navighez cat mai echilibrat intre ”de ce naiba ai facut asta!” si ”e ok, iubire, se mai intampla...”, pentru a nu pierde increderea si a nu induce teama de a-mi povesti lucruri si atunci cand stie ca nu au fost chiar ok.

Deocamdata, marturisile ei sunt inocente. Ca a uitat sa faca o tema, ca a atentionat-o doamna ca a scris urat, ca s-a certat cu un coleg pentru ca...Nimicuri pana la urma. Chiar si asa uneori ma enervez, cand stiu ca a gresit ceva din neatentie, cand vad ca am explicat ceva de 10 ori si tot e neclar, cand simt ca a gresit ceva fata de un coleg sau cand, dimpotriva, simt ca trebuia sa fie mai dura cu el. Maruntisuri, dar le simt acolo, pe creier, cum ma deranjeaza, ma sacaie, ma fac sa ridic vocea, sa ma incrunt. Andreea simte imediat cand ceva m-a suparat, chiar si cand ma abtin de la exprima vocal ce cred. O simt imediat cum se crispeaza, cum imi cauta privirea ca sa se asigure ca suntem ok...
De cele mai multe ori reusesc sa ma calmez si imi dau seama ca exagerez probabil, ca putem gestiona situatia mai potolit un pic. 
Dar uneori ma mai ratoi la ea, mai ridic vocea..si imediat regret. 
Cumva trebuie sa stie ca a gresit si ca nu e ok ce a facut. Chiar si cand e ceva inca minor. Cumva trebuie sa isi asume responsabilitatea, sa stie ca e nevoie de scuze, de regandit un pic situatia si vazut din alt unghi. Uneori ma supar. Uneori am voie sa ma supar pe ea.
Dar in acelasi timp trebuie sa stie ca poate si trebuie sa imi povesteasca in continuare lucruri. Chiar daca ma supar un pic. Caci discutam si rezolvam. 
Trebuie sa navighez cumva intre suparare si toleranta, intre ”ai gresit” si ”poti sa imi spui orice. nu ma supar” :D  
Caci presupun ca undeva aici este secretul unei adolescente fara probleme majore. 

Prima intalnire cu marea din an

Cand esti satul de munca si visezi la vacanta, dar pana la ea mai ai un pic de tras, cand temperatura de afara iti aminteste de vara si simti ca a venit acel moment din an in care nu mai visezi la schi, ci la o baie, cand stii ca intre tine si mare e doar un drum drept si inca liber, te urci in masina si te duci sa o vezi, prima data din an, promitand ca te mai intorci pe la ea cand se face mai calda. Apoi mananci niste scoici, bei o limonada rece, iti umpli ghetele de nisip si te intorci acasa. Pana la urma marea nu e decat la 3 ore departare de blocul tau. 






Ce cauta copii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...