Pasiune, performanta, pericol

Am tot stat zilele astea sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa scriu ceva aici despre ce s-a intamplat in retezat, daca e treaba mea, daca am dreptul sa imi dau cu parerea despre deciziile luate de niste parinti  care tocmai si-au pierdut copiii. Pentru ca nu am fost acolo, pentru ca ceea ce deocamdata sunt povestile tertilor, pentru ca nu ii cunosteam si nu pot evalua la fel ca ei gradul de risc al unei situatii. Oamenii astia au fost probabil in situatii mult mai dificile decat cea din Retezat, depasisera clipe mult mai grele. Aveau echipamentul potrivit si experienta necesara pentru a face fata unei excursii pe munte, in conditii de iarna. Copiii cu siguranta erau acolo din propria pasiune, declansata poate de parinti si sustinuta de ei. Dar erau acolo pentru ca isi doreaua asta. Am zis atunci ca poate asa e la nivelul acela de pregatire si performanta, poate ca lucruri care noua ni se par inconstienta pentru ei sunt banalitati, poate asa ajungi sa atingi varfuri de 7000 de metri la 12-13 ani.
Dar, pana la urma cred ca, indiferent de nivelul de pregatire al unor sau altora,
1. intotdeauna intr-o situatie riscanta, decizia trebuie sa o ia adultul, indiferent cat de pregatit, curajos, experimentat este copilul de langa el. 
2. niciodata nu ar trebui sa ajungi la performanta incalcand regulile legate de siguranta ta si a celor din jur
3. niciodata succesul nu ar trebui sa te faca arogant fata de natura si fata de alti oameni.
Exista foarte multe voci zilele acestea care spun ca asa se face performanta, riscand, facand eforturi supraomenesti, depasind limite. Ca asa ajungi campion de gimnastica, asa atingi recorduri de inaltime, asa devii cel mai bun in orice sport. Dar eu zic ca nu e chiar asa. 
Nu cred ca marile campioane de gimnastica repetau la paralele fara saltea de protectie, doar pentru ca stiau ce fac si aveau experienta. 
Nu cred ca un concurent de Formula 1 ar participa la concurs fara casca si fara a se asigura ca masina lui este super safe, doar pentru ca este un sofer foarte priceput.
Nu cred ca un alpinist urca fara a se asigura din loc in loc, cu mare grija la modul in care isi prinde coarda, doar pentru ca a mai urcat pe zeci de stanci si stie cum.
Nu cred ca cineva sare cu parasuta fara sa o verifice inainte. 
Performanta inseamna mii si mii de ore de munca, julituri, rani, vanatai, lacrimi, extaz. Inseamna sa treci peste momentul ala in care simti ca nu mai poti, in care corpul tau zice stop.
Dar nu inseamna sa urci pe varf in timpul unei furtuni, cand toate echipele de alpinisti au decis ca e prea periculos, doar pentru ca nu iti sta in fire sa renunti. 
Nu inseamna sa ignori avertizarea de avalansa doar pentru ca ai mai batut zeci de munti cu zapada pe ei si nu ai patit nimic. 
Nu cred ca inseamna sa ajungi in punctul in care un copil de 12 ani sta in cort, in mijlocul furtunii si plange de frig, aproape degerata, pentru ca si-a dorit foarte mult sa ajungă în Himalaya si tatal ei a fost de acord cu ea....
Nu inseamna ca un tata sa dea in judecata un stat pentru ca o fetita de 12 ani sa poata urca pe un munte la 7000 de metri.
Exista limite ce tin de varsta, de bun simt si de inteligenta. Limite pe care un copil poate nu le percepe, dar un adult, cu atat mai mult parintele ei, nu trebuie sa le ignore.
Sa nu confundam eforturile pe care mii de copii si adulti le depun pentru a face performanta, riscurile asumate de ei, ranile si renuntarile lor, curajul si pasiunea lor cu inconstienta si orgoliul care pun propria viata si a celor dragi in pericol. 

PS: intamplator, vara trecuta am fost cu Andreea pe acelasi traseu, in sens invers...Am coborat de la Vf Peleaga spre Saua Bucurii, pe drumul de vara. Plecarea pe traseu am facut-o de la Lacul Bucura doar dupa ce am intrebat salvamontistii daca e safe, daca vremea e ok, daca ei cred ca un copil de 7 ani ar face fata ascensiunii pana pe varf. Abia dupa aceea am pornit la drum. Evident nu ne putem compara cu fetita alpinista si parintii ei. In NICIUN caz. Noi suntem niste amatori de munte, care alegem trasee accesibile nivelului nostru. Dar in niciun caz nu as ingora sfatul unui salvamontist si in niciun caz nu as lasa-o pe Andreea sa decida pe unde mergem, indiferent de cat de entuziasta ar fi ea. Drumul de vara de la Peleaga la Bucura este o poteca linistita, ce ocoleste creasta, trece un pic prin zona de iarba, un pic pe stanci. Nimic complicat. Vara. Iarna este insa exact limita de unde porneste patura de zapada ce acopera valea. Iar o avertizare de avalansa aici nu ar trebui ignorata, indiferent cata experienta pe munte ai avea. 
(poteca de vara de la Vf. Peleaga spre Saua Bucurei) 

Ce cauta copiii de 3 ani la ateliere pentru +6?

Am descoperit in weekend un loc foarte misto, de care stiam, dar nu prea multe, si unde am de gand sa revin. E vorba de Muzeul COlectiilor ...