Despre niste gadgeturi si probleme morale

A fost odata ca niciodata o vreme in care copiii se duceau singuri la scoala traversand dealuri si vai, prin zapada si ploi, topaind veseli printre turme de oi si caprioare. Poate ca astfel de copii mai exista, dar nu in Bucuresti:d. In Bucuresti, mersul la scoala presupune slalom printre masini, inghesuieli in autobuz, claxoane prin traficul blocal. Batrani obositi si artagosi, muncitori nesimtiti si parinti terminati cu nervii...Si totusi, la un moment dat, copilul personal decide ca vrea singur. Dupa ce te opui vehement si ii explici pericolele de la fiecare colt de strada, iti dai seama ca ai devenit o versiune nedorita a parintilor tai si ca trebuie sa te trezesti la realitate. Copilul a crescut si trebuie cumva sa gasesti forta de a-l lasa sa se dezlipeasca de tine. Iti vin atunci in minte toate fricile din lume, hotii, batausii, betivii pe care ti-i imaginezi pandind in colturi, soferii isterici care nu se uita pe unde merg, copiii mai mari care se distreaza luandu-se de aia mai mici. Faci scenarii, te apuca tremuratul. Si in final iti dai seama ca nu prea ai de ales...ca nu il poti proteja mereu, ca nu vei fi mereu langa el ca atunci cand era bebe, ca, la naiba, trebuie sa il lasi singur..Si ea pare asa mica, asa plapanda, dar  e asa hotarata sa plece singura pe usa...
Prin toate astea am trecut acum vreo 3-4 luni cand Andreea m-a anuntat, a nush cata oara, ca atunci cand vine primavara se duce singura la scoala. Si io cu ta-su ne-am pus problema ce naiba facem? Sa las copilul nesupravegheat nu se punea problema. Sa ii iau telefon nu aveam chef. Sa mergem pititi in urma ei in fiecare dimineata mi se parea incorect si usor paranoic. 
Pana la urma am decis sa mergem pe o varianta de compromis si am luat un ceas cu GPS. Este un device usor de folosit, de pe care poate suna vreo 5 numere, aceleasi numere care o pot suna pe ea, plus e conectat la o aplicatie de pe telefonul meu si pot vedea cam pe unde este. Locatia nu e cea mai exacta, dar te lamuresti daca e acasa sau la scoala sau in alte parti. 
In aceasta varianta, in unele zile se duce singura la scoala, cu intelegerea ca ne suna cand ajunge. Norocul nostru este ca scoala este aproape de casa, nu cred ca face mai mult de 10 minute. Am studiat traseul cel mai safe, si ca distanta si ca strazi de traversat, si am stabilit sa se tina de el cand e singura. 
In plus, stau mult mai linistita si cand e in alte locuri, caci, chiar daca nu mai e in raza mea vizuala, stiu ca o pot suna sa aflu unde misuna. 
Evident, device-ul naste alte probleme. Nu am devenit usor prea paranoici si tindem sa ii supraveghem excesiv? Cat e de ok sa il urmaresti pe GPS, sa nu ii lasi libertatatea de a o mai lua si pe aratura uneori, asa cum am facut si noi cand eram mici? Cat de ok este sa ii invatam sa traiasca intr-o lume controlata permanent, in care sunt mereu vazuti si urmariti? Cum au supravietuit parintii si bunicii si strabunicii si toate generatiile dinainte fara sa stie in fiecare clipa unde le sunt copiii? Cum nu au luat-o razna? :D
Pana una alta am decis sa las intrebarile astea deoparte si sa ma rasfat in relativa liniste pe care mi-o da faptul ca stiu in orice clipa unde e...Cat o mai tine si asta:) 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum alegi un carucior fara sa te enervezi?

Vacanta in Grecia. Episodul 2: Salonic si Thassos

Pestera Devetashka si Veliko Tarnovo