Role agresive, de speriat sau nu chiar?

La 1 an, se ridica in picioare si incepea a alerge. La 4 ani facea balet. La 5 ani a testat ceva dansuri contemporane. Apoi chitara. Apoi teatru. Apoi gimnastica si streetdance. Acum este in plina faza de sport extrem, inceputa lejer in iarna, cu ceva schi pe langa partie, si continuata acum la skatepark.

Initial, cand a inceput să mearga la skatepark la noi in parc in primavara, am zis ca e o toana. Ca o sa se dea pe niste rampe si apoi se juleste si se satura. Dar s-a julit, destul de mult, si s-a ridicat si s-a dat din nou. Nu au deranjat-o nici vanataile, nici faptul ca prietenii ei nu prea mergeau acolo, nici ca zona are cam 99,9% baieti. Ea se ducea, isi vedea de ale ei si venea acasa fericita. 

Moment in care ne-am dat seama ca avem doua variante. Ori ii zicem sa termine cu skateparkul ca e cam periculos si ea cam mica, ori ii ofeream varianta de a invata treburile corect pentru a reduce cat putem sansele de accidentare. De fapt, varianta de a-i interzice ceva facut din pasiune mi se parea complet anapoda. 

Asa ca prin mai am gasit un profesor la skatepark-ul din Herastrau, mult mai bine organizat decat cel de la noi. Cosmin are 35 de ani, se da pe role agresive de vreo 20 de ani si este unul dintre simbolurile locului. Are o pasiune teribila pentru sportul asta si e foarte fericit sa il predea mai departe si altora. Pentru Andreea a fost suficient sa il vada cum sare pe acolo ca sa decida ca ala e, cu el vrea sa invete. Pentru noi a contat si grija pe care o acorda fiecarui cursant, asigurandu-se ca nu isi asuma riscuri peste ce poate el sa faca in acel moment, dar incurajandu-l mereu sa incerce una alta.

Dupa o ora cu Andreea ne-a spus ca, la felul ei de a fi, pasiunea pe care o are si energie, poate face orice fel de role, freestyle sau agresive. Noi i-am zis ca e dorinta ei, placerea ei, alegerea ei. Ne-a zis ca nu multi parinti spun asta, ca majoritatea aleg ei. Ca multi se opun.

Lucru confirmat apoi si de alti copii de pe acolo, pasionati de role, dornici sa sara, sa invete scheme, dar care fac asta pe furis, fara sa stie parintii, pentru ca nu ii lasa. 

O data in plus, mi s-a confirmat ca e mai bine sa tii cont de dorintele si pasiunile copilului, sa lucrezi alaturi de el si ca pana la urma fiecare isi urmeaza propriul drum, sustinuti de parinti sau mintind si ascunzandu-se de ei. 

Evident, s-ar putea ca peste cateva luni, Andreea sa se apuce de altceva:D. Deocamdata insa, stau la gard si o privesc, cu emotii la fiecare salt, dar fericita pentru fericirea ei si multumita ca la final ne imbratiseaza si ne multumeste ca suntem ai ei. 

Cel mai recent film e pe aici. 

Asta e de prin primavara, cand le facea de capul ei, cu role clasice. Intre timp le-am schimbat.

Dupa bujori prin Ciucas, varianta spre Vf. Gropsoarele

Desi este relativ usor de ajuns la el, nush de ce, dar nu ducem prea des in Ciucas. Cred ca in ultimii 10 ani am fost de trei ori cu totul, din care de doua ori cu Andreea. Spre deosebire de alti munti, Ciucasul este destul de accesibil si celor cu copii mai mici, dar dornici de mers pe jos si cu ceva spirit de explorare. Asta pentru ca aici exista doua cabane la care ajungi cu masina si de unde pornesc diferite trasee, de 2-3 ore sau de 5-6 ore...Dupa dorinte si posibilitati.

Prima data cand am ajuns cu Andreea in zona avea vreo 5 ani. Deja bifasem niste Bucegi cu ea si stiam cam cat o tin picioarele. Ne-am cazat la cabana Ciucas (singura de altfel care mai este deschisa in prezent) si de acolo am mers pana pe Vf. Ciucas. Povestea de atunci este aici. Ca idee, noi am mers atunci pe un traseu in cerc, asa ca ne-am ocolit destul de mult. Dar exista si varianta, mai simpla, de a urcat de la cabana la varf, vreo ora jumatate, si apoi se te intorci pe acelasi drum, adica vreo ora la coborare..Evident, e mai frumos pe ocolite, dar depinde de chef si de picioare.

Weekendul trecut am ajuns din nou in Ciucas, dar de data asta am ales alt traseu. Am dormit o noapte in Cheia, la o pensiune frumusica (Pensiunea Silvian) si a doua zi dimineata am plecat cu masina spre cabana Muntele Rosu. Ca sa ajungi aici, tii DNlA spre Brasov si la un moment dat se face un drum secundar spre dreapta, care urca vreo 3-4 kilometri. Este asfaltat si super ok, singura problema fiind aglomeratia de sus:d. Cand am ajuns noi, pe la ora 10.00, toata zona din fata cabanei (care e inchisa din cauza de ceva litigiu..) era full de masini, poiana era deja cotropita de paturici si copilasi alergatori, iar pe poteca spre munte se facuse un fel de coloana...

Ne-am luat rucsacul cu haine de ploaie (cause you never know) si apa (neaparat apa ca nu exista deloc pe traseu) si am inceput sa urcam spre ceva ce se cheama La Rascruce. Asta este o poiana larga, plina de bujori in iunie, unde se intersecteaza mai multe trasee. De la cabana Muntele Rosu la La Rascruce drumul nu e prea prietenos, in sensul ca urci ca berbecul vreo ora, un pic prin padure, apoi pe pasune. Peisajul este foarte frumos, cu deschidere larga spre Vf Ciucas, dar ...urci...Dar nu e de nefacut, dovada ca poteca era plina de copii, parinti si bunici. Dupa vreo ora am ajuns la Rascruce impreuna cu inca niste zeci de oameni veniti sa vada bujorii. 

La Rascruce, exista trei variante. 

Ori inapoi, cum fac multi dintre cei ce vin pana aici, ori la stanga, spre cabana Ciucas si apoi prin padure inapoi la Muntele Rosu, ori spre dreapta, spre Vf. Gropsoarele. 

Noi am ales Gropsoarele, unde nu mai fusesem pana acum. Traseul incepe cu o urcare usurica, de vreo 10 minute, apoi mers lejer spre varf. Indicatorul zice ca sunt 30 de minute pana la Gropsoarele, dar cred ca am ajuns mai repede..

De pe varf, peisajul este minunat, cu munti in toate partile, flori, stanci si ceva orasele in zare (spre rusinea mea nu stiu ce era...)Pentru ca vremea era minunata si poteca arata apetisant in fata, tinand practic muchia muntelui, pe creasta, am decis sa mai mergem un pic pe ea. Si inca un pic, am mai coborat, am mai urcat un pic pic, iar am mai mers si am ajuns pe Vf. Zaganu. De aici, poteca o ia la vale si iese in final in Cheia, dar noi aveam masina la Muntele Rosu asa ca ne-am intors pe unde am venit. Sincer, parte asta finala a fost cea mai spectaculoasa din tot traseul, fara aglomeratie, fara galagie, cu flori multe, de toate culorile si stanci bune de urcat. Drumul nu e deloc greu si poate fi facut de oricine a mai fost pe munte.

Din pacate, coborarea de la La Rascruce spre masina a fost tare neplacuta, genunchii mei suferind teribil de atata mers doar la vale. 

Cu totul de la Muntele Rosu-Gropsoare-Zaganu-Muntele Rosu am facut vreo 5 ore, cu pauze de poze, de mar, de apa, de stai sa ma uit la flori...

Una peste alta, Ciucasul este o minune. Si cand are bujori pe el si cand nu are. 

(urcarea spre La Rascruce)

(Vf. Gropsoarele si poteca spre Vf. Zaganu)

  (La Lanturi, intre Gropsoare si Zaganu)

 (aproape de Vf. Zaganu)

 (pauza pe Vf. Zaganu)

Vestiarul de la inot, acest cosmar al parentingului

Cred ca unul dintre cele mai bune locuri pentru a evalua starea parentingului, in orice tara, este vestiarul unei sali de sport pentru copii. Acel loc mirific, unde la anumite ore se inghesuie, claie peste gramada, copii mici si mari, bunici, bone, mame si tati. Ca sa ai o perspectiva si mai clara asupra situatiei cred ca vestiarul de la inot este maximul posibil. Pentru ca, adauga peste toata agitatia inerenta schimbarii hainelor la copii mici sau medii (:d), si stresul creat de uscarea parului. Si de aici potopul...

Nu cred ca am vazut in niciun alt loc asa aglomerare de greseli pe cap de copil si insotitor.

Sunt:

Bunici care tipa la copil si il anunta ca e un prost pentru ca nu e in stare sa isi dea ciorapii mai repede jos. Mame isterice, ofticate ca ala mic se uita pe pereti in loc sa isi traga odata costumul de inot pe el. Altele care il ameninta ca ii dau una daca nu se misca mai repede. Altele care ii cer ”sa fie si el ca ceilalti copii care uite ce repede se schimba. Tu de ce nu esti in stare”. Parinti obositi, satui de alergatura si visand la un cocktail la piscina sau un somn bun, ”obligati” sa isi duca fiica sau fiul la diverse activitati. Parinti care s-au saturat sa stea dupa ”fundul tau sa iti usuc parul! Te tund!”. Parinti care se lupta cu casca de plastic si simti cu ar vrea sa o faca bucati:d. 

Apoi este categoria celor care nu lasa copilul sa faca nimic, chiar daca ala mic mai are un pic si are nevoie de sutien...Bunici si parinti care isi imbraca si dezbraca, usuca, piaptana copilul chiar daca e cat ei de inalt. Copil care zace inert pe bancuta si asteapta sa i se scoata sosetele, sa se desfaca sandaua, sa iasa costumul din sac, sa ii fie trasa bluza peste cap. Evident, e mult mai usor si mai rapid pentru insotitori sa faca ei totul, decat sa rabde ritmul lent al celui mic. Evident ca trebuie sa il lasi sa le faca toate si singur...

Intre cele doua extreme, sunt ceilalti.  Aia care incearca sa isi pastreze mintile intregi, sa nu tipe chiar daca au ramas fara rabdare, sa nu ajute decat daca e neaparat nevoie, chiar daca ar face ei totul doar sa se termine mai repede. 

Si printre ei, sunt cei care schimba ora de inot doar ca sa fie vestiarul mai gol:)) 

Cinci lucruri care trebuie schimbate in scoala romaneasca

Mai e un pic si matza termina clasa a doua. Nu stiu ea, dar eu sigur abia astept sa nu mai sune ceasul la 6.45. 

Daca o intreb pe ea, ce i-a placut in clasa a doua probabil va spune ”ca am descoperit skateparkul”:)). Daca ii cer sa se limiteze la partea cu invatatul, o sa zica probabil ”orele de engleza de la EKA”. Iar daca insist totusi sa bage si scoala in ecuatie, probabil va zice...hm...cam...nimic...? Apoi, probabil, va incerca sa indulceasca raspunsul si sa gaseasca ceva de care isi aduce aminte cu adevarata placere, gen o anumita ora de pictura, cursul de educatie despre sanatate facut de niste fete de la Medicina, ceva lectie la romana, ceva de la mate..bucati de materie, bucati de ore, de zile. Va include probabil in enumerare faptul ca e in clasa cu prietena ei Mariuca si ca dupa ore se vede mereu cu Simeon. Ca are teme suficiente, dar totusi reuseste sa iasa zilnic prin parc. In rest, are o lunga lista de nemultumiri, legata de materie, de teme, de colegi, de profesori...Unele sunt indreptatite, altele sunt mici exagerari, nemultumiri de moment, detalii. 

Pastrand latura subiectiva evidenta, am sa fac si eu o lista de observatii dupa trei ani de scoala. Pentru ca, desi sistemul de invatamant are lacune uriase la nivel macro, legate de programa si metoda de predare, multe dintre problemele pe care le observam zilnic tin de lucruri mult mai mici, adica de parinti si de profesor.

In cazul nostru din fericire lucrurile sunt relativ ok, nu am intampinat probleme de nedepasit, nu avem traume, plansete, crize. Poate si pentru ca am incercat sa abordam scoala cu calm si echilibru, sa ii oferim Andreei si timp liber si timp de lectii, si dreptul de a-si urma propriile pasiuni, in paralel cu nevoia de a invata pentru scoala. 

1. Transformarea orelor de desen, muzica si dezvoltare personala in ore de mate

2. Obsesia copierii de texte si enunturi de pe manual pe caiet.

3. Tipatul si jignitul copiilor ca mod de predare

4. Lipsa orelor de sport 

5. Moda voucherelor cadou 

Sa le iau pe rand.

(sursa:Wonderopolis)

1.  Transformarea orelor de desen, muzica si dezvoltare personala in ore de mate

Slava Domnului, la noi la clasa orele de desen, muzica si dezvoltare se tin asa cum au fost ele gandite. Dar in multe alte clase, in multe alte scoli, aceste activitati sunt considerate de invatator inutile si inlocuite cu matematica. Aceasta materie obsesie a poporului roman, fara de care nu ai nicio sansa de succes in viata. Putini invatatori inteleg ca un copil, un viitor adult, are nevoie de cunoștințe si abilitati multiple pentru a se dezvolta armonios, are nevoie si de logica si de creativitate, si de cifre si de litere, si de calcule si de lectura. Un adult armonios stie sa asculte muzica, sa citeasca, sa aprecieze o opera de arta, sa calculeze, sa analizeze. Si pentru asta trebuie sa faca si romana, si mate si arta si sport si muzica. Iar un copil de 8-9 ani va invata enorm de multa matematica daca invatatorul va renunta la materiile ”inutile”, dar va fi profund nefericit, obosit si stresat. Si mult saracit pe termen lung.

2. Obsesia copierii de texte si enunturi de pe manual pe caiet 

Acest obicei perpetuat din generatie in generatie, de a copia texte de colo colo, ca practica pentru scris cica, mi-a scos peri albi anul acesta. Si cred ca este principala nemultumire a Andreei cand vine vorba de scoala. La un moment dat chiar am abordat personal subiectul, intr-o discutie cu invatatoarea noastra, si am rugat-o sa nu ii mai puna sa copieze enunturile la teme. Fara rezolvare. Pentru ca asa invata sa scrie...si pentru ca ceilalti parinti sunt de acord cu metoda, in marea lor majoritate. Asa ca Andreea isi petrece mare parte din timpul de la teme, copiind poezii, texte sau enunturi, de pe manual pe caiet. Rezultatul este ca scrie la fel de urat, ba chiar mai urat atunci cand are multe de scris si se grabeste. In plus, uraste temele la mate, nu neaparat pentru calculele pe care le presupun ele, ci pentru ca mare parte din timp si-l petrece copiind enunturile de 3-4 randuri ale problemelor.

In acelasi stil, la romana copiaza uneori poezii sau scurte povestioarea pentru ca...

Evident ca exista si alte moduri de a exersa scrisul, moduri care implica si folosirea imaginatiei, a creierului. Gen sa inventeze singuri poezii sau scurte povestioare folosind anumite cuvinte. Sau copiind cuvinte noi si explicatiile lor din dictionare. Si altele, sigur exista. Dar pentru ca manualul zice ”copati textul pe caiet”, facem ce zice manualul...

3.  Tipatul si jignitul copiilor ca mod de predare

Sa pornim de la premiza ca intr-o clasa de 30-35 de copii, orice om va ajunge la un moment dat sa tipe. Pentru a se face auzit, pentru a calma spiritele, pentru ca i s-a terminat rabdarea. Inevitabil. Dar exista o granita clara intre a ridica glasul din cand in cand, intre a apostrofa, a atentiona si a tipa isteric timp de 4 ore si a imparti darnic jigniri in stanga si dreapta. Din nou, invatatoarea Andreei este o doamna linistita si, desi ridica uneori glasul la ei, nu i-a jignit niciodata. Exista insa tare multe cazuri de invatatori care tipa aproape continuu la copii si care li se adreseaza cu ”prostule, cap sec, fara minte, ratatule”. Invatatori care spun ”o sa fii un ratat in viata, daca”, ”o sa te las repetent, daca”, ”nu ai creier”, ”uite ce destept e X, tu de ce nu esti asa”, ”uite ce frumos si-a facut tema Y, a ta uite cum e”, ”ia uitati copii cum arata caietul lui Z”..Si altele.

Jigniri, rautati, judecati care intra usor in mintea copiilor, prind radacini si cresc. Copii care nu mai au incredere in ei, care se considera prosti, incapabili, care renunta sa mai incerce pentru ca oricum s-a stabilit ca ei nu pot, nu stiu. Copii care sunt ingroziti de posibilitatea de a gresi si cresc in adulti incapabili de a-si asuma riscuri si de a iesi din cutia mica in care au fost asezati. Adulti care prefera sa stea 30 de ani intr-un job sau o familie in care sunt nefericiti decat sa riste o greseala.

Si mai grav este ca, de multe ori, aceste comportamente din clasa se repeta acasa, iar parintii sustin cu entuziasm atitudinea ”un pic mai dura” a invatatorilor pentru ca ”asa se fac oameni”. Am auzit asta de atat de multe ori incat am ajuns sa ma gandesc daca nu suntem noi defecti, daca nu cumva relaxarea si calmul cu care incercam sa o crestem pe Andreea nu ii va dauna pe termen lung :D. Din ce vad in scoli, trei sferturi din parinti vor profesori mai duri, vor tipat, amenintat, speriat pentru ca asa cred ca ei ca ai lor copii vor creste disciplinati, se vor tine de scoala, vor avea rezultate bune si in final o viata frumoasa.

4.  Lipsa orelor de sport 

Exista o mare mare problema la noi in tara cu orele de sport din scoala. Cu sportul in general. Era o vreme cand la sport faceai ..sport. Imi amintesc de saltele pe care ne rostogoleam, de saritura peste cal, concursurile de viteza sau saritura la nisip, de orele de volei sau baschet. 

Acum, orele de sport sunt sau nu in functie de cheful profesorului. Unii isi fac treaba cu pasiune si respect pentru meseria aleasa, pentru cei din jur, pentru nevoia de miscare a copiilor si pentru salariul pe care il ia lunar. Altii, nu. In multe cazuri, orele de sport sunt de fapt ore de stat pe banca, de barfit cu colegele, de certat pe unica minge din sala. Timp in care profesorul sta la o tigara sau se odihneste dupa o zi grea. De cele mai multe ori baietii se organizeaza singuri, isi iau o minge si joaca fotbal sau baschet. Fetele insa au nevoie de mai multe organizare. Unele nu au chef de efort. Altele nu stiu sa joace chestii. Au nevoie de un profesor care sa le puna sa faca gimnastica sau volei sau baschet sau leapsa sau ce vrea el, dar organizat. Sa le implice pe toate, sa le imparta pe echipe, sa le uneasca. Adica un profesor care sa isi faca ora.Si au nevoie si de parinti care inteleg rolul esential pe care il are sportul in sanatatea pe termen lung a propriilor copii.

5.  Moda cadourilor scumpe

Stiam de moda cadourilor pentru profesori dinainte de a ajunge cu Andreea la scoala. Stiam ca se practica, dar am zis ca poate nu e dracu asa negru. Dar e. In ultimii ani, am remarcat cu stupoare ca cei care perpetueaza obiceiul spagii, al mitei, al plicului sunt parintii. Dar un cadou de Craciun, de Paste, de final de an nu e chiar spaga nu? E doar asa, ca sa ne aratam recunostiinta...E un simbol. Sau nu? De ce un buchet de flori si o carte nu e un simbol suficient al recunostiintei noastre? Si de ce oferim cadouri si unor profesori care nu ne multumesc de fapt, ca nu isi fac meseria in niciun fel? De ce sa ne aratam recunostinta pentru un profesor de sport care nu isi face ora sau unul de engleza care doar tipa? De ce multumim practic pentru practici invechite, lipsite de sens si bun simt? De ce nu sanctionam mai bine aceste comportamente? Ce fel de simbol este un voucher de 1000 de lei, o geanta de 600 de lei sau un laptop cadou sau plata unor rate la credit? Acestea fiind doar cateva exemple de cadouri oferite unor invatatori de catre parinti. 

Si ce lectie le predam noi propriilor copii atunci cand oferim cadouri de Craciun unor profesori despre care ei ni se plang ca se poarta urat, ca tipa, ca nu fac nimic..? Cand recompensam lipsa de profesionalism sau comportamentele abuzive? 

Si stiu si ce spun parintii cand ii intrebi de ce. Pentru ca sa fie bine, pentru ca invatatorul sa fie atenta la copii, pentru a-si da interesul un pic peste ce presupune programa..Dar nu asta ar trebui sa faca un invatator in mod normal, din pasiune sau pentru ca totusi este platit?

Ar mai fi si alte intamplari, nemultumiri, lucruri ce s-ar putea schimba insa extrem de usor cu putina bunavointa din partea invatatorilor si a parintilor. Dar macar astea 5 daca s-ar schimba, cred ca invatamantul romanesc ar fi intr-un loc mult mai fericit. Si copiii la fel.

Cheile Dobrogei si Jurilovca

Dupa o zi in Tulcea si una in Macin, am zis sa bifam si putina mare. Sau macar aproape mare. Asa ca am ajuns la Jurilovca, satul de unde ajungi cu barca la Gura Portitei si fara barca la lacul Razim. Pentru ca Gura Portitei am bifat-o anul trecut si oricum nu era vreme de plaja, am ramas cu lacul. 

Jurilovca este un sat dragut, curat si aerisit, cu cateva case foarte frumusele daca il iei la picior. Un amestec de romani si lipoveni, localnicii au curtile pline de flori si verdeata, case si garduri albastre, iar pe la porti gasesti mereu seara scena clasica cu batranele pe bancuta. Doar ca aici multe vorbesc rusa. Pentru amatorii de peste, in sat sunt si vreo doua restaurante unde poti testa ciorba si saramura, plus icre si ceva gratare de peste. Asa ca, pentru o seara intre doua plimbari, merge si un popas in Jurilovca.

La vreo 10 km de sat este cetatea Enisala, cocotata frumos pe un deal, de vazut mai ales la apus, cand lumina o face mai frumoasa decat este pe caldura teribila de peste zi. 

Tot din Jurilovca, am ajuns rapid la Capul Dolosman si ruinele cetatii grecesti Argamum. Locul asta chiar este frumos. Lacul Razim are un mal inalt, de piatra si pamant, pe care este asezata cetatea. Pe vremuri, Capul Dolosman era de fapt direct la Marea Neagra, dar in timp s-a format lacul si limba de pamant de la Gura Portitei. 

Capul Dolosman la Lacul Razim

 (sursa> lapesiuni.ro)

Cetatea Argamum

Lacul Razim langa cetate

Dupa o noapte in Jurilovca, am pornit spre Cheile Dobrogei, un defileu larg, cat o poiana, si marginit de stanci nu prea inalte. Zona este foarte frumoasa si usor de ajuns la ea, dar cel mai bine e sa fie vazuta in timpul saptamanii, pentru ca in weekend e plin de gratare. Chiar si asa, e tare frumos acolo. Cel mai bun drum este din Mihail Kogalniceanu si apoi Targusor, de unde drumul continua asfaltat prin chei, pana inspre Cheia. Pe partea cealalta, din chei spre Cheia si Cogealac, e cam nasol, cu gropi dese care te obliga la slalom si rabdare.
Cu totul Cheile Dobrogei au cam 2-3 km asa ca pot fi usor strabatute si apoi sa te intorci pe acelasi traseu..
Din Targusor se poate ajunge si la Manastirea Sf. Casian si pestera cu acelasi nume, pe un drum de pietris de vreo 5 km. De la manastire la pestera se faca circa 15 minute, pe o poteca ce coboara (dar urca la intoarcere:d), cu vedere la campuri de rapita si Lacul Casian.

Cheile Dobrogei

Lacul Casian

 Spre Pestera Sf. Casian

Excursia asta prin Dobrogea este o alternativa buna la vesnica Valea Prahovei si, desi am gasit si pe aici destule locuri aglomerate, nu am avut sentimentul ca ne calcam unii pe altii pe picioare si pe nervi. In plus, e genul de loc unde pot merge si copii mici si mai mari.

O zi in Muntii Macin, pe Varful Tutuianu

Hai ca in sfarsit ne-am urnit si noi din loc. Dupa o pauza lunguta, intre schi si altele, am pornit zilele trecute, cu ocazia minivacantei de 1 Mai spre Dobrogea. Zona o stiam oarecum din alte deplasari spre mare si delta, dar de data aceasta am pornit chititi sa urcam in Macin.

Pentru a evita o noapte friguroasa la cort, am decis sa ne cazam in prima zi la Tulcea, intr-un hotel pe care nu il recomand pentru ca nu am dormit deloc acolo, din cauza de botez cu uraturi...In fine, Tulcea in sine nu are nici el mare lucru de vazut, in afara de faleza cam trista si Muzeul Deltei, pe care l-am vazut cu alta ocazie si il recomand. In rest, se paote urca pana la Monument si ai o panorama frumoasa asupra orasului. IN rest, n-am descoperit nimic de facut...Faleza e cam darapanata si ea din pacate, cu ceva cladiri abandonate si altele in mare nevoie de renovare si vopsit, ceva dughene cu chiciosenii si vreo 2 restaurante mai rasarite. Una peste alta, cel mai interesant lucru a fost sa ne uitam la vapoare si sa mancam la Ivan Pescar...

E pacat ca un oras care e poarta spre Delta si deci vizitat de multi turisti nu reuseste sa se aranjeze un pic ca sa atraga mai multi vizitatori si mai multi bani..

A doua zi, am pornit spre satul Greci, aflat la vreo ora de Tulcea, printr-o zona frumoasa, cu dealuri si campuri de rapita si grau. Din Greci pornesc mare parte din traseele din Macin si tot aici este un centru de informare turistica imens, care include si un mini muzeu. Domnul de acolo a fost foarte amabil in a ne oferi informatii despre trasee, doar ca din pacate nu mai avea harti..

Pana la urma am decis sa mergem pe Varful Tutuianu, un traseu de circa 2-3 ore dus intors, pe triunghi albastru. Poteca porneste de la capatul satului, asa ca cel mai bine e sa lasati masina acolo, nu in centru. 

Traseul incepe cu o urcare lejera pe o pajiste, vreo 20 de minute, apoi mai pieptis, prin padure, inca vreo 30-40 de minute, pana cand iese pe culme. De sus se vede pana departe, dincolo de Greci, spre Dunare si Braila. In perioada aceasta, campia e plina de patrate, galbene si verzi, in functie de culturi. Prin MAcin circula si testoasa locului, cam scumpa la vedere zilele acestea din cauza aglomeratiei, iar prin mai apare si bujorul, dar noi nu l-am zarit deloc. In schimb, e plin de soparlite simpatice si daca ai noroc iti sare in fata si un iepure.

Muntii Macin au 467 m pe Tutuianu, care e si cel mai inalt varf, deci nu sunt cine stie ce munti, dar peisajul si vegetatia merita cu siguranta un drum. LA coborare, am abandonat poteca super aglomerata si am coborat pur si simplu alandala, mai ales ca parcarea se vedea de pe varf. Nici de data asta nu am avut noroc de broscute, dar ne-a placut totusi sa ne cataram pe bolovanii aruncati de colo colo. 

LA vreo 12 km de Greci e un alt loc care merita o oprire daca sutneti in zona - Lacul Iacobdeal. Noi l-am prins cam plin de lume si galagie, dar cred ca e frumos de vazut mai pe liniste si racoare...

Role, placa si alte julituri

In ultima vreme, de cand cu primavara asta intarziata, Andreea isi imparte timpul liber intre placa, role, catarat in copac si ceva activitati conexe cu prietenii. In weekend, trebuie neaparat sa mergem in parc la ”rampe”, un loc cu tot felul de gropi si chestii amenajate pentru trickuri cu biciclete si role, plin de obicei de baieti, majoritatea mai mari..
E, si printre gastile astea de baieti pe bicle si role se arunca si fiimea..
Chiar daca nu sunt 100% confortabila cu felul in care se da, sunt super mandra de curajul si mai ales perseverenta de care da dovada atunci cand e vorba de un sport preferat. Fiecare truc reusit vine dupa momente de teama, de stat pe margine, de studiat cum fac ceilalti, de evaluare, de renuntare, de revenire, de asumare a riscului, aruncat in gol, uneori cazut, dar pana la urma reusit. Fiecare reusita este un motiv de mandrie pentru ea, de incredere in propriile forte. E o lectie pe care nu as putea sa i-o predau niciodata mai bine.
Este lupta ei, efortul ei, riscul ei si reusita integral a ei.
Din fericire, in afara de julituri si vanatai, noua pasiune nu s-a lasat cu probleme mai grave pana acum...