Liceul, la jumătatea drumului
The good, the bad and the ugly.
Ca orice poveste de iubire, liceul are și părțile lui mai puțin luminoase. Cel puțin pentru adulții resposabili, cu planuri și așteptări:d. Pentru că, în cazul aproape adultului din casă, liceul rămâne o întâmplare fericită, cu colegi amuzanți și prieteni bun, cu un program mai mult decât lejer și timp de multe activități extra.
Faptul că învață dimineața a fost de la început un criteriu de selecție și se dovedește în continuare varianta cea mai logică. În felul acesta, la ora 14.00 este liberă să meargă în oraș, la voluntariat, la teme, la ore de germană sau fizică (sau ce are fiecare după caz). Faptul că învață după un program-pilot și majoritatea materiilor se fac modular, adică concentrat în 2-3 luni și apoi deloc, este cu plusuri și minusuri. Pentru noi predomină plusurile, dar există și păreri contrare.
Profesorii de la materiile de profil care nu au ore pe tot parcursul anului (chimia și biologia în cazul nostru) spun că nu au timp să predea lejer materia și să facă exerciții, în timp ce profesorii de la materiile secundare se împart între cei care își fac treaba și cei care nu fac decât cel mult minimul necesar. În cazul lor, tind să cred că nu e o problemă de orar, ci de chef.
Și aici am eu o mare problemă cu liceul. Nu al nostru în particular, ci liceul, ca instituție, în general. Căci nu cred că problemele observate aici sunt atât de particulare.
Din motive care mă depășeșc, în continuare, programa conține 17 materii. Sau pe acolo. Nu zic că nu ar fi superb să se facă toate frumos. Dar nu e cazul. Tind să cred că în majoritatea liceelor există acei câțiva profesori care merg la școală ca bătrânii la piață: să socializeze, să se plimbe, să vadă ce mai e pe acolo. Și să ia și un salariu. Înțeleg latura umană și financiară. Nu înțeleg pierderea de timp. Lipsa de responsabilitate. Sictirul.
Numărul de ore la care profesorul nu a venit sau a venit și nu a făcut nimic sau a venit dar la jumătatea orei sau a venit dar a avut treabă cu un coleg...a fost fără număr anul ăsta. Nu știu cum e la alții, dar la noi a fost foarte lejer programul, mai ales undeva după luna aprilie.
Există, din fericire, și profesori foarte dedicați, care își fac orele zi de zi, cu răbdare și respect pentru ei și oamenii din jur. Au existat și profesori care și-au ținut toate orele, dar mai bine lipseau. Există materii care sună minunat în teorie (muzică, desen, psihologie, TIC, consiliere...), dar care în practică sunt ore de stat în curte, ore de făcut teme la alte materii, ore de văzut filme pe youtube. Există profesori care au renunțat să încerce și profesori care nu au renunțat dar nu mai pot duce fizic. Sunt profesori tineri lipsiți de idei și profesori bătrâni care zbârnăie de entuziasm. Și invers. Sunt oameni de toate felurile în școală. Ca și în viață. Și e o loterie care la ce clasă nimerește fiecare, ce diriginte are suficient tupeu ca să se bată pentru o echipă bună de profesori, ce profesor mai trage de el încă un an ca să se asigure cu elevii lui nu rămân ai nimănui.
Așa că nu pot să generalizez. Nu pot să zic că la noi la liceu e așa sau așa. Pot să zic că la noi la clasă a fost amestecată treaba.
La fel de adevărat este că trăim într-o epocă în care dacă ești pasionat de ceva și vrei cu adevărat să înveți, o poți face și fără un profesor dedicat la clasă. Dar e păcat. Căci un profesor ar trebui să fie de fapt un mentor, un model, nu un casetofon care reproduce o lecție deja repetată de zeci de ori. Și ar fi frumos ca elevii să învețe cel puțin la fel de mult despre viață în școală ca și în afara ei.
Evident, orele de școală petrecute în parc cu colegii vor fi niște amintiri minunate. Dar puteau fi și niște ore de școală minunate.
Evident, activitățile din afara școlii oferă tot atâtea oportunități de a învăța, de a experimenta, de a cunoaște oameni.
Evident, la 16 ani orice oră nefăcută e aplaudată. Dar era frumos să fie același entuziasm și pentru ora aia dacă era făcută.
Evident, liceul nu e doar despre profesori și materii.
Evident, sistemul de învățământ e o rană care sângerează de ani de zile, în care școlile se bat pe o mână de profesori disponibili, în care conducerea e gândită mai puțin ca o echipă de management și mai mult ca una politică, în care administratorii corecți și eficienți sunt rari, în care banii de la primării se dau cu țârâita, cu tot felul de relații politice în minte, în care interesul copiilor e pe ultimul loc.
Și atunci ne bucurăm cu ce primim. Cu acei profesori dedicați, cu acele ore care se fac, cu colegii buni, cu atmosfera din clasă, cu prietenii pe care i-am câștigat, cu lecțiile pe care le-am făcut.
Și, discutând cu alții, te bucuri că povestea noastră despre liceu e una luminoasă totuși. Și nu este deloc despre bully sau droguri sau bătăi. Căci, din păcate, putea să fie și așa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu