Azore, cel mai exotic arhipelag european

Arhipelagul Azore, format din vreo 9 insule mari si mici, este asezat in largul Atlanticului, la vreo 2 ore de mers cu avionul din Porto si vreo ora juma estimez eu din Lisabona. Pentru mine este cea mai indepartata calatorie de pana acum si cu siguranta cea mai exotica. Practic, daca vrei o insula aproape exotica, cu temperaturi prietenoase, peisaje superbe, multe de vazut si relativ usor de ajuns, plus cu preturi simpatice la mancare, Sao Miguel, cea mai mare insula din Azore, este o solutie buna. 
In plus, norocosii au sansa de a vedea balene, iar daca nu, macar delfini. Azorele sunt asezate pe traseul de migratie al mai multor specii de balene, care calatoresc pe aici in special pe perioada lunilor de iarna si primavara, dar si luna iunie e inca ok pentru a le vedea. Evident, totul tine de noroc, pentru ca cei care organizeaza excursiile nu iti pot garanta ca animalul chiar va sari din apa langa barca ta sau ca macar va scoate coada sa o vanture un pic in aer. Exista insa sanse destul de mari.
Noi nu am vazut din pacate nicio balena in excursie, dar ne-am amuzat destul de tare de delfini. 
Dar sa o iau cu inceputul.
Drumul pana aici l-am facut cu compania aeriana portugheza  TAP, care are zboruri din Bucuresti pana in Lisabona si de acolo spre Ponta Delgada, capitala insulei Sao Miguel. Pentru ca nu vazusem Porto, noi am ales varianta de zbor cu stopover in Porto, pentru 3 nopti, si de acolo am zburat pe insula. 
Cazarile in Azore sunt in special la b&b si prin reteaua Airbnb, numarul de hoteluri fiind limitat. Exista insa variante de cazare super ok, in locuri absolut superbe. Pentru ca insula e mica, se poate lua o singura cazare si de acolo sa te fatai cu masina de colo colo. Pentru ca trebuie neaparat inchiriata masina aici, altfel nu ai ce face. 
Sao Miguel are de toate: plaje, vulcani, lacuri, bai termale, poteci de munte, insulite, golfuri, stanci, piscine naturale in ocean. Cei doi fosti vulcani de pe insula, Sete Cidades si Lagoa do Fogo, sunt asezati practic la ele doua capete, cu pante verzi si paduri mereu verzi. Vegetatia este extrem de bogata, cu paduri de pini, amestecati cu ferigi uriase, palmieri, liane si sute de flori. Pe dealuri vezi peste tot vacute, iar drumurile pe insula sunt ornate pe margini cu tufe colorate de hortensii. Din ce am citit, pe insula sunt circa 850 de specii de plante, din care 300 locale si 60 specifice doar acestui loc. Majoritatea plantelor au fost aduse insa de vant, pasari si colonisti, rezultatul fiind un peisaj absolut perfect. 
Este tare greu sa povestesc in cuvinte cat de frumos este aici. Asa ca o sa las cateva poze din ce am vazut pana acum si o sa revin la finalul vacantei cu detalii mai exacte despre fiecare obiectiv si care au fost preferatele mele. Sau ale Andreei...vedem:d















  




Role agresive, de speriat sau nu chiar?

La 1 an, se ridica in picioare si incepea a alerge. La 4 ani facea balet. La 5 ani a testat ceva dansuri contemporane. Apoi chitara. Apoi teatru. Apoi gimnastica si streetdance. Acum este in plina faza de sport extrem, inceputa lejer in iarna, cu ceva schi pe langa partie, si continuata acum la skatepark.
Initial, cand a inceput să mearga la skatepark la noi in parc in primavara, am zis ca e o toana. Ca o sa se dea pe niste rampe si apoi se juleste si se satura. Dar s-a julit, destul de mult, si s-a ridicat si s-a dat din nou. Nu au deranjat-o nici vanataile, nici faptul ca prietenii ei nu prea mergeau acolo, nici ca zona are cam 99,9% baieti. Ea se ducea, isi vedea de ale ei si venea acasa fericita. 
Moment in care ne-am dat seama ca avem doua variante. Ori ii zicem sa termine cu skateparkul ca e cam periculos si ea cam mica, ori ii ofeream varianta de a invata treburile corect pentru a reduce cat putem sansele de accidentare. De fapt, varianta de a-i interzice ceva facut din pasiune mi se parea complet anapoda. 
Asa ca prin mai am gasit un profesor la skatepark-ul din Herastrau, mult mai bine organizat decat cel de la noi. Cosmin are 35 de ani, se da pe role agresive de vreo 20 de ani si este unul dintre simbolurile locului. Are o pasiune teribila pentru sportul asta si e foarte fericit sa il predea mai departe si altora. Pentru Andreea a fost suficient sa il vada cum sare pe acolo ca sa decida ca ala e, cu el vrea sa invete. Pentru noi a contat si grija pe care o acorda fiecarui cursant, asigurandu-se ca nu isi asuma riscuri peste ce poate el sa faca in acel moment, dar incurajandu-l mereu sa incerce una alta.
Dupa o ora cu Andreea ne-a spus ca, la felul ei de a fi, pasiunea pe care o are si energie, poate face orice fel de role, freestyle sau agresive. Noi i-am zis ca e dorinta ei, placerea ei, alegerea ei. Ne-a zis ca nu multi parinti spun asta, ca majoritatea aleg ei. Ca multi se opun.
Lucru confirmat apoi si de alti copii de pe acolo, pasionati de role, dornici sa sara, sa invete scheme, dar care fac asta pe furis, fara sa stie parintii, pentru ca nu ii lasa. 
O data in plus, mi s-a confirmat ca e mai bine sa tii cont de dorintele si pasiunile copilului, sa lucrezi alaturi de el si ca pana la urma fiecare isi urmeaza propriul drum, sustinuti de parinti sau mintind si ascunzandu-se de ei. 
Evident, s-ar putea ca peste cateva luni, Andreea sa se apuce de altceva:D. Deocamdata insa, stau la gard si o privesc, cu emotii la fiecare salt, dar fericita pentru fericirea ei si multumita ca la final ne imbratiseaza si ne multumeste ca suntem ai ei. 
Cel mai recent film e pe aici



Asta e de prin primavara, cand le facea de capul ei, cu role clasice. Intre timp le-am schimbat.

Dupa bujori prin Ciucas, varianta spre Vf. Gropsoarele

Desi este relativ usor de ajuns la el, nush de ce, dar nu ducem prea des in Ciucas. Cred ca in ultimii 10 ani am fost de trei ori cu totul, din care de doua ori cu Andreea. Spre deosebire de alti munti, Ciucasul este destul de accesibil si celor cu copii mai mici, dar dornici de mers pe jos si cu ceva spirit de explorare. Asta pentru ca aici exista doua cabane la care ajungi cu masina si de unde pornesc diferite trasee, de 2-3 ore sau de 5-6 ore...Dupa dorinte si posibilitati.
Prima data cand am ajuns cu Andreea in zona avea vreo 5 ani. Deja bifasem niste Bucegi cu ea si stiam cam cat o tin picioarele. Ne-am cazat la cabana Ciucas (singura de altfel care mai este deschisa in prezent) si de acolo am mers pana pe Vf. Ciucas. Povestea de atunci este aici. Ca idee, noi am mers atunci pe un traseu in cerc, asa ca ne-am ocolit destul de mult. Dar exista si varianta, mai simpla, de a urcat de la cabana la varf, vreo ora jumatate, si apoi se te intorci pe acelasi drum, adica vreo ora la coborare..Evident, e mai frumos pe ocolite, dar depinde de chef si de picioare.

Weekendul trecut am ajuns din nou in Ciucas, dar de data asta am ales alt traseu. Am dormit o noapte in Cheia, la o pensiune frumusica (Pensiunea Silvian) si a doua zi dimineata am plecat cu masina spre cabana Muntele Rosu. Ca sa ajungi aici, tii DNlA spre Brasov si la un moment dat se face un drum secundar spre dreapta, care urca vreo 3-4 kilometri. Este asfaltat si super ok, singura problema fiind aglomeratia de sus:d. Cand am ajuns noi, pe la ora 10.00, toata zona din fata cabanei (care e inchisa din cauza de ceva litigiu..) era full de masini, poiana era deja cotropita de paturici si copilasi alergatori, iar pe poteca spre munte se facuse un fel de coloana...
Ne-am luat rucsacul cu haine de ploaie (cause you never know) si apa (neaparat apa ca nu exista deloc pe traseu) si am inceput sa urcam spre ceva ce se cheama La Rascruce. Asta este o poiana larga, plina de bujori in iunie, unde se intersecteaza mai multe trasee. De la cabana Muntele Rosu la La Rascruce drumul nu e prea prietenos, in sensul ca urci ca berbecul vreo ora, un pic prin padure, apoi pe pasune. Peisajul este foarte frumos, cu deschidere larga spre Vf Ciucas, dar ...urci...Dar nu e de nefacut, dovada ca poteca era plina de copii, parinti si bunici. Dupa vreo ora am ajuns la Rascruce impreuna cu inca niste zeci de oameni veniti sa vada bujorii. 
La Rascruce, exista trei variante. 
Ori inapoi, cum fac multi dintre cei ce vin pana aici, ori la stanga, spre cabana Ciucas si apoi prin padure inapoi la Muntele Rosu, ori spre dreapta, spre Vf. Gropsoarele. 
Noi am ales Gropsoarele, unde nu mai fusesem pana acum. Traseul incepe cu o urcare usurica, de vreo 10 minute, apoi mers lejer spre varf. Indicatorul zice ca sunt 30 de minute pana la Gropsoarele, dar cred ca am ajuns mai repede..
De pe varf, peisajul este minunat, cu munti in toate partile, flori, stanci si ceva orasele in zare (spre rusinea mea nu stiu ce era...)Pentru ca vremea era minunata si poteca arata apetisant in fata, tinand practic muchia muntelui, pe creasta, am decis sa mai mergem un pic pe ea. Si inca un pic, am mai coborat, am mai urcat un pic pic, iar am mai mers si am ajuns pe Vf. Zaganu. De aici, poteca o ia la vale si iese in final in Cheia, dar noi aveam masina la Muntele Rosu asa ca ne-am intors pe unde am venit. Sincer, parte asta finala a fost cea mai spectaculoasa din tot traseul, fara aglomeratie, fara galagie, cu flori multe, de toate culorile si stanci bune de urcat. Drumul nu e deloc greu si poate fi facut de oricine a mai fost pe munte.
Din pacate, coborarea de la La Rascruce spre masina a fost tare neplacuta, genunchii mei suferind teribil de atata mers doar la vale. 
Cu totul de la Muntele Rosu-Gropsoare-Zaganu-Muntele Rosu am facut vreo 5 ore, cu pauze de poze, de mar, de apa, de stai sa ma uit la flori...
Una peste alta, Ciucasul este o minune. Si cand are bujori pe el si cand nu are. 
(urcarea spre La Rascruce)





(Vf. Gropsoarele si poteca spre Vf. Zaganu)
  (La Lanturi, intre Gropsoare si Zaganu)
 (aproape de Vf. Zaganu)


 (pauza pe Vf. Zaganu)



Ciucas, bujori, varianta 2019

Astenia de primavara si ploile prea dese m-au transformat intr-o molusca lenesa in ultima vreme. Dar odata cu venirea verii si a temperatur...