La multi ani, Andreea!

despre aripi

azi pe drum spre gradi...
-mami, eu nu pot sa ajung acolo sus (zice matza privind spre balcoanele blocurilor si topaind ca un ied). N-am aripi
-nu, noi n-avem aripi. Noi ne putem imagina, ne prefacem ca zburam. Uite asa (zic eu, falfaind mainile inspre ea)
-da, asa da (zice dansa usor neconvinsa)
-dar cine are aripi?
-fluturasii....pasaricile...
-si mai cine?
-...siiiii...
-si buburuzele si gandaceii
-si zaneleeeee (zice matza fericita ca si-a amintit)

Seara la opera

Sambata seara a fost balet. Frumoasa din Padurea Adormita. Desi spectacolul a fost in sala mare a Operei si dura cam 2 ore, am luat bilete pentru ca era o poveste cunoscuta. Am zis sa testam si varianta asta si stam cat putem.
Am stat pana la pauza, adica o ora, dar nu pentru ca Andreea n-ar fi rezistat inca pe atat, ci pentru ca se  apropia ora de baita si somn si am zis sa nu abuzam.
Deci cam cum fuse:
-sala plina de mamici, tatici, bunici si copii, de la 2-3 ani (destul de putini recunosc) pana la 10-12 ani estimez eu. destul de liniste totusi  si doar din cand in cand se mai auzea cate o voce ratacita.
-la capitolul tinute, o invalmasala de nedescris, de la sport la elegant, de la blugi si tricou la rochii lungi. Practic fiecare cum se simte bine si ii place.
-ce mi s-a parut deplasat un pic este apetitul pentru aplaudat, la fiecare final de scena, la fiecare pauza de 2 secunde a balerinilor. Uneori, graba era asa mare ca aplauzele incepeau gresit, inainte ca bietul om sa termine cu adevarat ce avea de aratat.
-noi am stat in loja 1, adica in stanga scenei, doar ca nu te pune nimeni in garda cand iei bilet ca nu vei vedea  decat 2/3 din scena din cauza pozitionarii Lojei Oficiale. Andreea nu s-a prins si n-a deranjat-o, dar eu si tati ne-am intins gaturile ca sa vedem cat de cat bine.
-balerinele. weelll....nu sunt eu experta, dar fetele alea ar avea nevoie de mai multe repetitii. Cel putin unele. Cele care erau instabile pe poante. Si la o succesiune de 2-3 miscari erau nesigure pe ele. Cele care uitau sa intinda picioarele perfect la orizontala la salturi. De gratie, pozitia mainii, a umerilor, sincronizare nu mai vorbesc...Inteleg ca e doar un spectacol pentru copii, dar aveam totusi asteptari mai mari pentru niste balerine de la Opera. Cel mai mult mi-au placut Malefica si Frumoasa, adica personajele principale, alese se vede cu mare grija.
- decorurile si punerea in scena a povestii mi-au placut. Simple, clare, de bun-gust
- cel mai mult mi-a placut numarul mare de copii, si fetite si baieti, ca doar nu doar fetele pot aprecia baletul.

 Andreea a fost fascinata de balerine. Ea oricum se tot da balerina prin casa de o vreme, le imita, viseaza sa creasca mare si sa aiba rochita ca ele. Deci pentru ea a fost o seara foarte frumoasa. Dar nici noi,  astia mari, nu regretam:)
Sfatul meu e sa mergeti la balet cat mai devreme cu copiii. Chiar si la 2,5 ani ei sunt atenti si rabdatori, daca sunt un pic pregatiti inainte despre ce se va intampla acolo.
Totusi, o varianta mai buna sunt spectacolele de la matineu, de maxim o ora, desfasurate in foaierul Operei, intr-un spatiu mai mic si mai prietenos poate pentru pitici:)

Gaudeamus

Vineri seara am dat o fuga pe la targul Gaudeamus, chitita sa iau 1-2 carticele pentru Andreea. Pentru mine mai nou le comand online sau le citesc pe kindle, caci timp de balaurit prin librarii pentru gusturile mele nu prea am.
Am plecat de acolo dupa vreo ora juma cu 3 pungi de carticele, mici mari, colorate, cartonate, de citit, de privit, de invatat.
Eu zic ca merita cumparate si fara reducerile de la targ pentru ca matza e fascinata de ele de cand le-am adus. Deci le-am nimerit.

Una de sezon, de la Curtea Veche

 Hitul weekendului, de la RAO

 Povesti clasice de la editurile Nicol, Teora si Biblion

 Si o carte foarte haioasa, de privit si copiat, de la Curtea Veche

Lungul drum de la 1 la 3 si alte bucatele dintr-o dimineata de sambata

Azi mi s-a pus pata la un moment dat ( ceasu rau, va zic..) sa o invat pe fi-mea sa numere pana la 10. Dupa 30 de secunde am redus asteptarile la 3:)). Desi tantiile de la gradi sustin cu maxima convingere ca ea stie sa numere pana la 10 ( muhaahaha), eu am mari dubii. Nu am o problema cu lipsa de interes pentru matematica a piticei, dar am zis ca hai totusi sa fac o incercare mai organizata.
Si am luat carticica speciala, cu diverse animale pe fiecare pagina si am purces cu rabdare si optimism.
-mami, cati elefanti sunt pe pagina?
..pauza, priviri aruncate spre geam, pereti...ciorapi...
-uite, aici...cati vezi? E un elefant. Vezi, unu. Zii si tu
-unu
-Okeeeyyy. Mai departe...cati hipopotami sunt aici?
-sapte
-Nu
-cinci
- Nu. Uite e unu aici si unu aici. Doi. Zii si tu.
-Unu....sapte
-Nu mami. Dupa unu vine doi. Zii.
-unu doi.
-Asa.deci cati hipopotami sunt aici?
-sapte
-Doi! Sunt doi!
moving on...
-Cate masini sunt aici?
pauza..liniste...zambete....
-trei.Sunt trei masini, mami. Ia numara-le
-unuu....
-Asaaaa...si dupa unu cine vine?
-sapte
-Doooi!. Dupa unu vine doi. Ca la hipopopotami. Si dupa doi  vine trei. Unu Doi Trei. Zii si tu.
-unu doi trei
-deci cate masini sunt aici?
-sapte
-Hai sa mai incercam o data. O luam de la inceput
-Cati elefanti sunt pe pagina?
-Unu
-Cati hipopotami?
-sapte
- Nu, mami. Sunt doi (fir-ar ai dracu de hipopotami , ca sunt doi, mari, albastri, cu funda!.Doi, nu sapte. Doi!!)
...privire angelica spre mine...
-doi.
-Exact unuuu...doi...Uite, pune tu degetu si numara pe fiecare
-unuu....sapte...

Nu stiu daca chiar e afona in ale cifrelor sau se joaca, inclin sa cred ca numaratul este  un mister nedescifrat inca:d. Si asa va ramane pentru o vreme .....

Later edit:
Sambata dimineata, mami, Andreea...ca fetele..

Intai il invata pe bebe sa mearga

Apoi se gandeste ce vrea de la Mos...

 Pana cand coltul cu pisica de blanita o indeamna la rasfoit 

Dar nici cutia cu nimicuri colorate nu e uitata...

Un nou sirag de margele e incropit in graba...

 Si la final, o poza, cadou indescifrabil pentru mami

sssshhh...fetele obosite se duc la nani....

Lumea lui de ce

Declaram deschisa etapa "de ce". Repetat clar, de zeci de ori, pana la epuizarea rezervelor de imaginatie si rabdare ale adultului de fata. Fara sens uneori, fara cap si coada...

..si Alba ca Zapada a fugit in padure...
De ce?
Ca asa i-a zis vanatorul...
De ce?
Ca regina nu o iubea si nu o mai lasa sa stea in castel..
De ce?
Pentru ca vroia sa stea singura in castel. Si Alba ca Zapada se duce si gaseste casuta piticilor...
De ce?
Pentru ca piticii aveau o casuta in padure
De ce in padure?

Pentru ca nu existau blocuri si nu-si luasera apartament pe credit! Pentru ca lucrau in mina si mina e in padure si asa le era mai comod..sa stea aproape de servici. Pentru ca la geamul lor vin zilnic niste animale si caprioare nu prea gasesti decat in padure. Deci de aia stau in padure. Pentru ca asa a scris nenea povestea...cu o padure in ea...De aia!

Insula din cutie

Pentru ca luni aveam o falca umflata si sunetele ieseau bizar din gura mea, mi-am dat seama ca trebuie sa inventez o activitate mai putin verbala cu Andreea. Adica nu povesti, nu scene de teatru unde trebuie sa cant si sa fiu vreun personaj antipatic.
Si am facut asta:

Andreea s-a distrat de minune sa amenajeze insula, sa picteze marea si sa lipeasca padurea, plaja si elefantul pe acolo. La final a aruncat o privire critica asupra creatiei si a decis ca are nevoie de putin rosu pentru ca "mami, e mai frumos asa, cu multe culori" . Am incercat sa explic ca marea e albastra, cel putin teoretic, caci pentru ea enunturile logice nu sunt mereu atat de logice pe cat imi par mie.
"Nu, mami, punem si rosu"....Apoi s-a mirat la maxim ca din rosu si albastru s-a facut mov...deci tot a fost ceva educativ la final:d.
Ce am folosit: un capac de la o cutie, lut pentru insula, scoici de prin casa, castane, 2 bucatele de "iarba" de la un alt joc, scobitori si staniol pentru "copaci"...cam atat.
Partea buna e ca fiecare poate adapta scena la propriile preferinte...

De prin weekend

Ce mai facuram noi prin weekend..

Pai in primul rand am fost profund aculturali pentru ca mami e o gaga. A cumparat bilete la balet, dar a incurcat weekendurile, asa ca sambata la pranz ne-am dat seama ca am ratat spectaculos Visul unei Nopti de Vara...Asa ca nici Mariuca, nici Andreea, nici mamicile lor nu au mers la balet weekendul asta:(

Weeelll...asta e. Am luat alte bilete, pentru sambata viitoare, la Frumoasa din Padurea Adormita. Asa ca, va rog, vineri sa-mi aduceti si mie aminte sa duc copilul la balet:d.

In lipsa de cultura, am optat pentru putin sport, sambata pe soare, duminica dimineata pe o ceata uracioasa si rece. Am alergat prin parc, am cotrobait prin frunze in cautare de buburuze, am adunat bruma de pe leagane si am pus in scena povesti, caci matza e ba Alba ca Zapada, ba mai nou Scufita Rosie, iar eu si tati suntem desemnati ba Lupu, ba Vanatoru, ba Printu...
Asa ca ne fugarim printre copaci, ne pitim, o mancam pe bunica, o trezim pe "Bada" cu un pupic, ne mai cataram pe niste crengi, mai mergem ca uriasii...ca piticii...Si se face ora de masa:D

Intalnirea de sambata a fetelor.. pe scurt:

Andreea isi prezinta frunza prinsa de mami la caciula...

 Drept urmare si Mariuca solicita o frunza la caciula...

Apoi cele doua domnisoare au negociat traseul...

 si au pornit la drum...

Seara insa nu mai era de iesit in parc asa ca eu am propus sa mergem la noua cafenea UNA. Eh..ajunsi la adresa de pe facebook..bezna totala. Mi-a fost jena sa sun la poarta, avand in vedere ca intreaga vila era beznatica, plus ca nu se vedea nicicaieri vreun nume...

Am plecat, in boscorodeala sotului personal cum ca aleg tot felul de destinatii dubioase, si ne-am dus in Centru Vechi. Prima optiune, Simbio, of course, unde insa se petrecea o intalnire de bloggeri. A doua optiune, La Delicii, loc mic, simpaticut, cu vreo 3 praji in oferta si multe ceaiuri. Daca nu aveti idei si sunteti si cu unu mic dupa voi, e un loc ok. Andreea a fost foarte incantata  de scaunele inalte de bar si de oglinda din fata lor, a sorbit din ceai si s-a jucat cu fata avea grija de loc. Nice pana la urma

Duminica dimineata ne-am intalnit cu prietenii nostri nume de cod Pisoii pentru un brunch la...yep..Simbio:d. Cald, muzica buna, un smoothie Anti-Aging genial ( nu ca as avea nevoie..sa fie clar:d), o portie de french toast with fresh fruits pe care as recomanda-o oricarei persoane in cautare de rasfat pentru papilele gustative personale, o matza rabdatoare in fata dorintei de socializare si rasfat culinar al parintilor :d (pana la un punct,..caci dupa vreo ora juma rabdarea saraca se cam terminase si am decis ca e momentul sa plecam spre casa).

Duminica seara Andreea este in vizita la bunici, iar apoi o duce tati la mall:))...Mami lucreaza, lipita de laptop acasa...

Despre copii..de la un tatic...

Nu e vorba de tati de la noi din casa. Dansul sustine ca nu stie sa scrie decat cod, d-ala cu 0 si 1 probabil, si nu se baga la chestii siropoase.
Dar povestea de mai jos cred ca i se potriveste. Si mie.
Si mi se pare cea mai sincera si frumoasa marturisire a unui tata...A unui parinte de fapt. Pentru ca da, sa fii parinte e groaznic de greu, sfasietor, criminal, si atunci, de ce sa te legi la cap cand nu te doare? De ce sa renunti la o viata linistita, presarata cu vacante, weekenduri calatoare, nopti pierdute, de ce sa renunti la somn, la posibilitatea de a spune "acu plecam la mare" ? Pentru ca...

"Our son is a little over two and a half years old. Now, I am the wussiest wuss to ever wuss up the joint, so take everything I'm about to say with a grain of salt – but choosing to become a parent is the hardest thing I have ever done. By far. Everything else pales in comparison.
My feelings on this matter are complex. I made a graph. You know, for the children.

That one percent makes all the difference.
It's difficult to explain children to people who don't yet have children, because becoming a parent is an intensely personal experience. Every child is different. Every parent is different. Every culture has their own way of doing things. The experience is fundamentally different for every new parent in the world, yet children are the one universally shared thing that binds our giant collective chain letter of human beings together, regardless of nationality and language. How do you explain the unexplainable?
Well, having children changes you. Jonathan Coulton likens it to becoming a vampire.

I was having a conversation with a friend who had recently become a parent, and she reminded me of something I had forgotten about since my daughter was born. She was describing this what-have-I-done feeling – I just got everything perfect in my life, and then I went and messed it all up by having a baby. I don’t feel that way anymore, but the thought certainly crossed my mind a few times at the beginning. Eventually you just fall in love and forget about everything else, but it’s not a very comfortable transition. I compare the process to becoming a vampire, your old self dies in a sad and painful way, but then you come out the other side with immortality, super strength and a taste for human blood. At least that’s how it was for me. At any rate, it’s complicated.

Maybe tongue in cheek, but not that far from the truth, honestly.
Before Henry was born, I remembered Scott Hanselman writing :

You think you love you wife when you marry her. Then you have a baby and you realize you'd throw your wife yourself under a bus to save your baby. You can't love something more.

Nuts to that, I thought. Hanselman's crazy. Well, obviously he doesn't love his wife as much as I love mine. Sniff. Babies, whatever, sure, they're super cute on calendars, just like puppies and kittens. Then I had a baby. And by God, he was right. I wouldn't just throw myself under a bus for my baby, I'd happily throw my wife under that bus too – without the slightest hesitation. What the hell just happened to me?
As an adult, you may think you've roughly mapped the continent of love and relationships. You've loved your parents, a few of your friends, eventually a significant other. You have some tentative cartography to work with from your explorations. You form ideas about what love is, its borders and boundaries. Then you have a child, look up to the sky, and suddenly understand that those bright dots in the sky are whole other galaxies.
You can't possibly know the enormity of the feelings you will have for your children. It is absolutely fucking terrifying.
When I am holding Henry and I tickle him, I can feel him laughing all the way to his toes. And I realize, my God, I had forgotten, I had completely forgotten how unbelievably, inexplicably wonderful it is that any of us exist at all. Here I am with this tiny, warm body so close to me, breathing so fast he can barely catch up, sharing his newfound joy of simply being alive with me. The sublime joy of this moment, and all the other milestones – the first smile, the first laugh, the first "dada" or "mama", the first kiss, the first time you hold hands. The highs are so incredibly high that you'll get vertigo and wonder if you can ever reach that feeling again. But you peak ever higher and higher, with dizzying regularity. Being a new parent is both terrifying and exhilarating, a constant rollercoaster of extreme highs and lows.
It's also a history lesson. The first four years of your life. Do you remember them? What's your earliest memory? It is fascinating watching your child claw their way up the developmental ladder from baby to toddler to child. All this stuff we take for granted, but your baby will painstakingly work their way through trial and error: eating, moving, walking, talking. Arms and legs, how the hell do they work? Turns out, we human beings are kind of amazing animals. There's no better way to understand just how amazing humans are than the front row seat a child gives you to observe it all unfold from scratch each and every day, from literal square zero. Children give the first four years of your life back to you.
I wasn't sure how to explain meeting new people to Henry, so I decided to just tell him we've met a new "friend" every time. Now, understand that this is not at all the way I view the world. I'm extremely wary of strangers, and of new people in general with their agendas and biases and opinions. I've been burned too many times. But Henry is open to every person he meets by default. Each new person is worth greeting, worth meeting as a new experience, as a fellow human being. Henry taught me, without even trying to, that I've been doing it all wrong. I realized that I'm afraid of other people, and it's only my own fear preventing me from opening up, even a little, to new people that I meet. I really should view every new person I meet as a potential friend. I'm not quite there yet; it's still a work in progress. But with Henry's help, I think I can. I had absolutely no idea my child would end up teaching me as much as I'm teaching him.
Having a child is a lot like running a marathon. An incredible challenge, but a worthwhile and transformative experience. It leaves you feeling like you truly accomplished something for all that effort. After all, you've created something kind of amazing: a person

Bob: It gets a whole lot more complicated when you have kids. Charlotte: It's scary.
Bob: The most terrifying day of your life is the day the first one is born.
Charlotte: Nobody ever tells you that.
Bob: Your life, as you know it... is gone. Never to return. But they learn how to walk, and they learn how to talk, and you want to be with them. And they turn out to be the most delightful people you will ever meet in your life.

It's scary and it's wonderful in equal measure. So why not have another baby? Or so we thought.
Turns out, we're having two babies. Both are girls, due in mid-February 2012.
I've been told several times that you should never be crazy enough to let the children outnumber you. I hope to ultimately win the War of the Lady Babies, but when it comes to children, I think all anyone can ever realistically hope for is a peaceful surrender.


(sursa)

casuta piticilor

Nu stiu cum, cand si de ce...dar am fost invadati de jucarii. Mici, mari, colorate, din lemn, hartie, plastic, panza, papusi, ursi, ursi, ursi, pisici, barbie, inca o barbie, bucatele de puzzle, bucatele de trenuri. Le gasesc in sertarele din bucatarie, pe dupa dulapurile din sufragerie, in noptiera mea, in baie. Camera Andreei e compusa dintr-un pat mare, o masuta, un dulap si vreo 3-4 cutii de... chestii. Plus o cutie mare care a esuat pe dulap din motive de lipsa de spatiu si atingerea unei limite a suportabilitatii de catre mine. 

Asa ca m-am gandit cum sa facem sa mai eliminam din cutii. Caci evident sertarele, noptiera, spatele fotoliilor...alea vor ramane cotropite. 

Si am facut o casuta. Casuta piticilor, sort of, dar denumita generic "Casuta Andreei". 

 Acolo si-au gasit loc carticele, puzzle-urile, animalele de plastic, vreo 2-3 papusi care dorm mereu, creioane colorate, hartie...chestii care de obicei erau peste tot. Deocamdata nevoia mea de oaresce ordine e satisfacuta. Pe jos a mai ramas doar o cutie mare plina cu plusuri. Masuta si scaunele stau cuminti in colt. Ursii dorm in patul Andreei mai nou, dar poate incet incet le gasim si lor un al pat. Daca ne lasa "mamica lor"...

Marea bucurie a matzei e ca poate umbla singura la rafturile casutei, fiind pe inaltimea ei. CAuta, scoate, pune la loc, rearanjeaza. Scoate carticele si citeste "bebelusilor" . Ii "ajuta" sa faca un puzzle. Le deseneaza. Animalele de plastic stau cuminti in jungla lor si ea le da de mancare. 

E bine..e foarte bine:) 

ce faci cand se termina hartia igienica?

uite asta:

eu o sa incerc cu prima ocazie..Bine, o varianta mai pentru novici.
(sursa)

Miroase a iarna

Azi dimineata, cand am iesit din casa, mi-a mirosit a iarna. Chiar daca inca mai sunt frunze galbene prin copaci, chiar daca abia cu cateva zile in urma era soare si cald si stateam in bluza, chiar daca nu ninge.
Ma, dar miroase a iarna.
Deci, implicit, Mosu a inceput sigur sa bage cadourile in sac, isi lustruieste sania si le da mancare multa renilor, sa fie puternici.
Sigur zanele scutura din baghete pe undeva si se pregatesc sa ne aduca rochita rosie de petrecere. Sigur sigur la mare departare de noi se pune la cale venirea zapezii.

Asa ca am facut Lista. Cu ce vreau sa fac pentru sarbatori:
-sa pictam felicitari in trei
- sa ii scriem Mosului
-sa ambalam cadourile in hartie colorata si sa le legam funde
-sa facem ornamente de pom pentru prieteni
- sa facem treaba cu ghetutele curate pentru Mos Nicolae

Astea, impreuna cu matza, clar.
Colinde deja stim. Toti trei.
Asa ca, daca ma gandesc bine, am putea sa mergem si la colindat:)

Si stim si ce cadouri vrem de la Mos. Unu mov, pentru Andreea, unu verde pentru mami si unu rosu pentru tati. Asa a decis donsoara...Simplu, nu?

Balet si bataie cu frunze

Din seria "cum se distreaza oamenii mari toamna"....
Ca sa nu aveti impresia ca doar mami se agita prin parc cu matza...Nuu, si tati. Ba chiar tati este responsabil de anumite miscari, aruncari, ridicati, catarari la care eu nu ma bag.
Desi as fi preferat sa mai ramana si azi soarele pe la noi, am zis mersi ca nu ploua inca si am iesit afara. Andreea e mai nou fascinata de frunze. Cum cad, de ce, cum fosnaie, cum poti sa le arunci, sa le aduni..in fine. De frunze.
Zice ca atunci cand vor cadea toate copacii vor plange, chestie care mi s-a parut foarte adevarata. Si mie mi se pare ca fara frunze, copacii arata deprimant. Dar i-am promis ca la primavara vor creste alte frunze, verzi, anunt intampinat cu chiote de yupppyy :d.

Dupa ce abia am scapat de tuse si muci, zilele trecute am avut iar emotii, dupa ce donsoara a facut febra marti seara si din nou joi, cand a chiulit de la gradi si a stat acasa. Vineri am lenevit amandoua, caci eu ma asteptam la muci si raceala in toata regula, dar am avut surprinza ca dimineata sa nu mai aiba nimic. Nici sambata , nici duminica...Sa vedem luni dimineata.
Am schimbat siropurile de imuno. De joi seara ii dau doar Viusid. Si 3 lingurite de sirop de coacaze si catina, ramas de la raceala trecuta. Nu stiu daca am avut noroc, a fost ea puternica sau viusid chiar ne-a ajutat, dar am trecut razant pe langa alta raceala.
Zilele astea mai astept si First Defence, comandat online.

In rest, asteptam zapada si pe Mos Craciun, caci Andreea ne-a spus deja ca vrea un cadou mov si a invatat si cantecul cu "pletele dalbe", care la ea sunt ba albe, ba galbene, dar cred ca Mosu va intelege...

Of, m-am luat frunzele si am uitat esentialul:d
Sambata dimineata am fost in premiera cu Andreea la balet, la Opera. Sunt spectacole pentru copii, dupa povesti, dansate din ce am vazut eu de elevi la coregrafie...sau asa ceva. Noua ne-a placut foarte mult, dar nu aveam emotii pentru ca matza e mare amatoare de dans. Singura problema era durata, cam 1 ora si 10-15 minute, si ora de desfasurare, apropiata de pranz...
Dar a fost ok.

Am fost la Craiasa Zapezii si am de gand sa repet experienta si la alte spectacole, eventual la niste povesti pe care le cunoaste si Andreea.
Baletul a avut loc in foaier, la etajul 1, spatiul fiind bine amenajat, in scari, astfel incat sa se vada de pe toate randurile. Copiii pana la 4 ani nu platesc bilet, dar trebuie tinuti in brate. Pretul este 27 de lei si se poate cumpara online.
Am vazut cam toate varstele, de la sub un an, caci inca nu se tinea bine pe picioare, pana la 5-6 ani.
Singura problema este caldura, care spre final devine ingrozitoare. Ca sa intelegeti, Andreea a stat in maieu., dupa ce m-a fortat sa ii dau jos camasa, si avea parul transpirat. Ni s-a explicat ca e in reparatii aerul...
Asa ca mergeti cu piticii la balet, chiar daca nu rezista 1 ora si un pic, merita, si pentru mai putin...

Toamna in parc

Imi place parcul nostru mereu. Si vara si iarna..dar parca toamna e cel mai frumos. Cand e inca soare si cald si frunzele inca nu au cazut toate. Si te poti plimba si fosnai si alerga si totul e galben si rosu si portocaliu si inca niste sute de nuante intre.

Din cand in cand facem schimb. Eu pe trotineta, ea de-a alergatu....

 Putina miscare nu strica, dar nu prea ma tin mainile...

Matza in "padure"...

Spre casa, cu "recolta" zilnica de frunze

Ce face o matza la 2.5 ani

Azi matza implineste 2.5 ani. Mult? Putin? Enorm mi se pare mie.
La fiecare prag d-asta imi aduc aminte de unde am plecat. De la 2.5 kg:)). 49 de cm. Plansete neconsolate, balutze, eruptii dentare, primele busileli, prima cadere din pat, prima raceala, zambete, timide, din coltul gurii, manute miscate haotic spre fata, primii pasi, tematori, opriti brusc de asezari zguduite in fund, creta pe astfalt, forme de nisip, intalnirea cu marea, a doua...
Si asa, cu pasi mici sau mari, cu zile mai grele sau mai usoare, cu muuulte bucurii, cu surprize enorme, cu mirari uriase am ajuns aici.
Ce face matza la 2 ani juma?
Canta si danseaza toata ziua. Adica, de cele mai multe ori daca m-ar intreba cineva ce face Andreea intr-un anumit moment as zice...danseaza. De la prima ora a diminetii, cand ne comanda autoritar "muzica, vreau muzica" si pana seara, cand doar amenintarea cu supararea zanelor mai intrerupe topaiala pentru o baita, cantata si ea.
Vorbeste, pe limba ei, pe limba noastra, cu noi, cu bebelusii ei....Ne cere, ne striga, ne roaga, ne povesteste..
E mamoasa, rau de tot. Are o grija incredibila pentru Pisi, dar si pentru alte vietati plusate din casa. Ii culca, ii mangaie, le vorbeste... "Ce vrei, mami? nu pangee..ce eee? hai, hai cu mami", le spune duios si ii ia in brate.
Are obsesii, nu multe, dar totusi...Cutele rochitei trebuie sa stea intr-un anumit fel, la fel si esarfa transformata uneori in pelerina de printesa. Marul lui Alba ca Zapada trebuie sa fie perfect, rosu, fara bube. Paturica cu care e invelit Pisi trebuie intinsa fara nicio indoitura. "Nu e bineee!" , se aude daca lucrurile nu sunt cum trebuie. Si daca nu sunt remediate urgent, degenereaza in plans, cu lacrimi mari si galagioase.
Caci atunci cand plange, plange din toata fiinta, din fiecare celula, zguduit, rosu. Se inneaca, lacrimi mari cad peste tot, uda bluza, motiv de noi suparari, caci bluzita trebuie sa fie uscata, asa ca, abia rezolvam un motiv, ca plansul reincepe, neabatut, din alta cauza...
Nu-i plac refuzurile, interdictiile..dar, hei, cui ii plac? In general accepta explicatiile, motivatiile logice, spuse pe inteles. Dar de multe ori nu. O stiu deja, simt furtuna care se apropie....presimt buzita care tremura si izbucnirea feroce a primului tipat, urmat de plansete nervoase. Trec supararile repede, uita de ele...vin altele.
Cand e nervoasa, frustrata, nemultumita de ceva striga la noi, se ratzoieste ca un bataus de cartier, de parca s-ar pregati sa ne dea una. Dar nu loveste niciodata, doar ne arunca vorbe tipate, aspre. "Pleaca, du-te de aici!", zice uneori si ne suparam. Caci nu ne place sa fim goniti si ii spunem ca nu, nu plecam...ca nu ne place sa vorbeasca asa, ca, ca, ca.... ."Pleaca", continua dulcea matza transformata intr-un tigru fioros. Vorbim cald, privim in ochi, explicam, ne suparam...
Ii plac culorile, sa le amestece, sa le simta, sa le intinda pe hartie, pe maini, pe fata.. Coloreaza frunze, dovleci, tavile de cuptor..orice e bun de pictat.
Stie culorile, animalele, stie ca o stea cu codita se cheama cometa, ca toamna cad frunzele galbene "gios" si apoi vine "bada" si Mos Craciun care aduce "adouri". Ea vrea un cadou mov. Eu i-am zis ca vreau un cadou verde, iar tati unu rosu.
Nu s-a hotarat daca e bebe sau fetita mare:d, asa ca uneori nu ma lasa sa o ajut deloc, caci "mami, sunt mare, pot singura. Lasa-ma" si se chinuie sa bage un ciorap, sa inchida o bluza,  alteori, cand e obosita sau somnoroasa sau cand nu e chiar in apele ei, se agata de mine si imi spune ca e bebe si vrea in brate. "Mami are un bebe...". Cine? Tu?, intreb eu inocent..."Da, eu sunt bebe".
Uneori ma amuz pe seama ei si ii spun ca daca e bebe nu poate sa fie si mamica pentru bebelusii ei. O vad ca e in dilema. Tace, gandeste..."Sunt mare eu, fetita maare si moasa (frumoasa)", decide rapid.
E frumos la 2 ani juma. Si greu uneori. Dar parca mai usor decat in trecut. Sau poate noi am invatat mai multe. Poate ne-am rodat, ne-am invatat unii pe ceilalti, unii cu ceilalti. Ea cu noi si noi cu ea. Suntem trei. Nu doi plus unu.
Din 6 in 6....

1 luna

 

6 luni

 

1 an

   

1.5 ani

  

2 ani

2.5 ani