Si am ajuns la Clasic e fantastic...

De multa vreme tot auzeam in stanga si dreapta de programul Clasic e fantastic, un experiment menit sa invete copiii cu muzica clasica, sa-i educe sa asculte diferite tipuri de muzica, sa descopere diversitatea acestui domeniu.

Idee buna zic. “Punerea in scena” insa...

Povestea suna oarecum haotica inca de la etapa achizionarii biletelor.  Ele se pot obtine sau nu in urma unor cozi de zeci de persoane, unde fiecare cumpara pentru cat mai multi prieteni, colegi si vecini, pana la 50 de bilete teoretic, dar se pare ca se paote si mai mult. Neavand cum sa ajung acolo, am trimis-o pe mama sa cumpere, intr-o frumoasa zi de joi. Ea avea mari emotii ca nu ii vor da 13 bilete. S-a linistit cand cei din fata ei au inceput sa ceara 30, 50...60 de bucati!..Rezultatul logic este ca nu toti dintre cei care au stat cu orele la coada au apucat sa ia bilet. Din motive organizatorice, biletele nu se pot vinde online, nu se pot scumpi, ca sa se organizeze mai des spectacolele eventual, nu se poate coborî limita, de exemplu la un maxim de 20 de bilete de om. Nu, nu se poate schimba nimic. Asa ca cine vrea sa mearga la Clasic e Fantastic trebuie sa vaneze in continuare bilete.

Ok, am acceptat ideea, ma obisnuisem cu ea. Pana la urma nu sunt multe evenimente culturale interesante pentru copii si e normal sa fie bataie pe ele.

Dar nimic nu m-a pregatit pentru ce am trait in sala.

Repet, ideea mi se pare geniala. Intentia organizatorilor merita aplauze in picioare. Artistii, coregrafii, regizorii, toti merita multumiri si laude.

Dar, undeva apare o problema la realizarea finala a evenimentului.

Pentru ca in sala, pe toata perioada spectacolului a fost un haos, galagie, agitatie, miscari. Copiii mari vorbeau tare, se mutau dintr-o parte in alta. Aia mici, unii muuult prea mici pentru opera (1-1.5 ani) plangeau, tipau. Undeva peste toate astea niste oameni cantau pe scena. O doamna cu microfon povestea scenele care se succedau (noi am fost la un spectacol cu  scene din povesti), alternand cu admonestarea copiilor care aveau locuri chiar pe scena si care isi schimbau scaunele sau se duceau sa-si ia apa din bagajul mamelor sau vorbeau intre ei...

La un moment dat doamna a invitat copiii din sala pe scena sa danseze cu personajele. Idee frumoasa, dar un dezastru logistic. Cateva zeci de copii au inceput sa misune printre randuri, sa se inghesuie pe scena. Aia care erau mai mici, la parinti in brate, vroiau si ei. Unii parinti i-au lasat, altii nu. Deci harmalaie, plansete, nemultumiri. Totul s-a repetat la revenirea pe scaune a celor care topaisera 2 minute pe scena.

Andreea, care e obisnuita cu spectacole la care este liniste si unde poti asculta/vedea in calm ce se intampla pe scena, era intr-o mirare totala. De ce e galagie, de ce se misca toata lumea, de ce nu vede nimic. Pentru ca de multe ori personajele de pe scena se asezau pe podea si cantau, devenind invizibile pentru nefericitii care nu aveau loc in primele randuri.

La partea artistica in sine, as fi ales poate scene din povesti mai cunoscute si ceva mai dinamice. De exemplu, din Hansel si Grettel au ales o scena in care cei doi copii dansau. Si au dansat/cantat cam mult, pierzand la un moment dat interesul celor din sala. Dar asta ar fi cea mai mica problema si as fi ignorat-o cu siguranta daca nu m-ar fi deranjat toate celelalte.

Se poate sa fi nimerit eu la un spectacol nefericit. Poate in alte duminici e altfel. Poate ca unii pot urmari ce se itnampla pe scena ignorand ce e in sala. Nu stiu. Dar cu siguranta, nu mai repetam experienta prea curand. Prefer baletul de la Opera, unde stii ca esti la un act artistic si il respecti, tu si cei din sala. Aici m-am simtit ca la balci. Din pacate:(