Destinatii de weekend: Valea Horoabei

Valea Horoabei este o chestie pe care o vanez de vreun an...Intai mi s-a parut ceva prea complicat, avand in vedere ca noi avem un talent aparte de a ne rataci destul de usor, inclusiv in oras, asa ca un traseu pe jumatate nemarcat suna putin haotic. 

Apoi am studiat mai indeaproape si m-am prins ca nu e asa rocket science treaba, caci tot ce ai de facut este sa urmezi firul apei. Nu te abati nici la stanga, nici la dreapta, ci o tii drept pe langa apa. Apoi a venit vremea sa vanam un weekend fara ploaie care sa vina dupa 2-3 zile fara ploaie. E...si aici ne-am impotmolit un pic ca nu am gasit momentul potrivit si alte detalii inutile. Ideea e ca anul trecut nu am ajuns pe acolo.

Dar anul asta eram hotarata sa nu mai ratam.

Asa ca am urmarit prognoza cu mare interes si am decis ca weekendul ce tocmai a trecut e fix ce trebuie.

Am pornit dis de dimineata, pe la 8 juma din Bucuresti, cu planul sa ajungem pe la 11 juma la Padina. Long story short...am ajuns pe la 1 pentru ca Valea Prahovei in weekend.... Dar citisem ca traseul dureaza cu totul cam 5 ore, cu pauze, asa ca nu ne-am stresat.

Dupa cum spuneam, el nu are vreun semn de la inceput, dar daca aveti aplicatia Muntii Noastri pe telefon ajuta foarte mult. 

Ca idee, poteca spre Horoabe porneste din drumul forestier care uneste Pestera Ialomitei de cabana Padina (drumul asta e marcat cu cruce albastra). La vreo 10 minute de pestere, pe partea dreapta, este un bustean care trece peste parau. That is the sign:)) 

Asa ca daca vreti pe Horoabe, folositi aplicatia:d

Dupa ce traversezi micul parau de pe dreapta ta, mergi inainte, pe langa dealul din stanga. Dupa vreo minute, pe partea stanga se formeaza o poteca care incepe sa urce pieptis prin padure, avand in dreapta firul de apa.

That's it ! Ai gasit poteca! Tine-te te ea. 

Drumul urca destul de abrupt primele 20 de minute, prin padure, avand firul apei mereu in dreapta, undeva jos. Asta e esential. Poteca urca avand firul apei in dreapta.

Bun, dupa vreo 20-30 de minute de urcare am ajuns la prima mare cascada.

Si mergi in continuare, in sus, urmand poteca :)

De aici incepe distractia. Drumul te duce prin mici zone de lanturi si ajunge in final la o arcada pe sub care treci si descoperi pe partea cealalta ca ai ajuns probabil la momentul in care picioarele tale se vor uda...Cica se cheama Izbucul din Horoaba, dar eu nu am vazut nicio placuta cu numele... 

 Asta e ”podul”...

Dupa aceasta trecere, care presupun ca este mult mai putin uda intr-o perioada de seceta de exemplu, traseul continua printr-o zona de chei foarte stranse, cu pereti de stanca perpendiculari. Din loc in loc trebuie sa urci un pic niste bolovani, sa mai dai cu piciorul in apa, sa te tii de ceva lant. 

Per total drumul este insa accesibil oricui a mai fost la munte pe trasee care implica urcari si ceva lanturi. Nu e un traseu de alpinism, dovada ca am intalnit pe acolo cam toate varstele posibile, dar sigur nu este pentru copii sub 9-10 ani pentru ca este totusi destul de solicitant si alunecos...In plus, copiii trebuie sa stie ce e aia lant si cum te tii de el si sa nu ia totul in gluma pentru ca unele zone sunt totusi periculoase daca nu esti atent la propriile picioare.  Care picioare trebuie incaltate cu ghete care nu aluneca, nu adidasi sau tenisi....

Etapa asta de traseu prin chei cred ca a durat cam 30-40 de minute, fiind cea mai distractiva si interesanta pentru Andreea. Si pentru mine:d. Ea se termina cu aceasta scara, de unde poteca merge in continuare pe firul apei, topaind ba pe stanga, ba pe dreapta. 

Atentie: dupa scara asta, este o poteca formata aiurea care urca de nebuna un versant. Nu o luati pe ea ca se infunda:)). Mergeti chiar pe marginea apei si repede se va vedea poteca cea buna. 

Cam asa:d 

Dupa vreo 20-30 de minute de mers pe firul apei, valea se deschide destul de mult si platoul Bucegilor incepe sa se vada tot mai clar in fata. 

Cu ochii pe aplicatia de pe telefon (OSmand sau Muntii Nostri), dar si pe culmile din jur, ne-am dat seama cam pe unde trebuia sa ajunge. Asa ca dupa ce am iesit in valea larga, am parasit firul apei, care venea din fara noastra, si am facut stanga, incepand sa urcam spre Saua Strunga. Ideea este sa ne intalnim cu traseul marcat care coboara de la Refugiul Strunga spre cabana Padina.
De fapt, dupa ce am urcat dealul din stanga am vazut in zare si stalpii de pe traseul vecin si cabana Padina asa ca am pornit pur si simplu usor la vale, printre flori, pana cand ne-am intersectat cu poteca marcata.
 

Desi pare haotic, daca noi am gasit traseul e destul de sigur ca oricine ar reusi asta:D...
Dar, repet, pe noi ne-a ajutat mult aplicatia de pe telefon.

 Aici tocmai dadusem peste poteca marcata, iar jos in fata, ascunsa de brazi este zona Padina. De ala intalnirea cu traseul marcat pana la cabana am facut inca vreo jumatate de ora, in coborare. 

  Si cam asa arata finalul drumului, pe cand parasisem Padina si mergeam din nou pe cruce albastra, pe drum forestier spre Pestera Ialomitei.

Noi am parcat masina la Manastirea Ialomita si a fost ok ca loc. Mai aproape ar fi totusi la Padina pentru ca poteca acolo se termina, doar ca era foarte aglomerat. 

De la stegulet porneste traseul. Noi am ajuns in final pe la intersectia de trasee de la Strungile Mici si apoi am coborat spre Padina. 

La organizarea traseului pe noi ne-au ajutat si informatiile de pe acest site , cu mentiunea ca noi nu am gasit placa aceea cu inceputul traseului si pur si simplu ne-am orientat dupa apa...