Parenting prin ochi de calator

In ultimii ani am tot calatorit, cu si fara Andreea, in diferite destinatii. Si europene si mai putin europene. Inconstient, ajung cumva sa studiez parintii si copiii din jur. Ce fac ei altfel fata de mine? Cum reactioneaza ei in anumite momente? Ce e altfel la copiii lor vs ai nostri? Dar la parintii din alte tari fata de cei de aici?

Evident, eu intalnesc doar o mica mica bucatica de lume in calatoriile mele. Si o anumita categorie de familii. Aia care calatoresc cu copiii. Aia care aleg cam aceleasi destinatii ca si mine. Deci o mica afinitate avem din start. Chiar si asa, tot remarc unele diferente, destul de recurente. Mai ales la copiii mici, de pana in 7-8 ani. Probabil ca daca as putea da timpul inapoi, as aplica si eu o parte din lucrurile vazute pe afara.


1. Parintii din Vest sunt mai relaxati si nu roiesc non-stop in jurul copiilor

- asta am remarcat in nenumarate situatii, in care toddlerul sapa prin nisip si sau se acoperea cu pamant si noroi, dar parintii stateau la cativa metri mai incolo, discutand linistiti intre ei sau cu prietenii. Ca regula, interveneau daca era vorba de siguranta, nu neaparat de confort. Sau daca deranjau pe cineva. Rolul lor nu era sa rezolve orice mica problema sau nemultumire a copilului, ci sa ii dea timp si spatiu sa gaseasca si singur solutii. 

2. Locurile de joaca sunt pentru copii, nu pentru copil+parinte/bunica/bona: 

- copiii sunt incurajati sa exploreze singuri toboganele si scaritele, fara sa fie non-stop un parinte in urma lor, eventual aratandu-le cum te dai pe tobogan si cum te urci pe scara si aplaudand fiecare pas reusit. Cumva, aia mici se prind si singuri, chiar daca initial urca toboganele invers sau nu nimeresc chiar toate treptele. 

3. Copiii, chiar si cei de 2-4 ani, sunt tratati ca niste persoane care pot intelege anumite reguli si sunt responsabili de anumite activitat: 

- de exemplu, in vacanta, pe o barca de langa noi era o familie de englezi cu 2 copii, un baiat de vreo 7 ani si o fetita minuscula, de vreo 3. Cand familia trebuia sa coboare pe mal, aia mica aduna papucii tuturor intr-un loc, apoi ii lua pe ai ei si cobora singura pe lemnul ce unea barca de mal. Eu sincer aveam emotii de cate ori o vedeam, sa nu cada in apa, dar ea era foarte calma si parea sa fi facut asta de nenumarate ori. Tinutul copilului de mana non-stop, sa nu se impiedice, este o obsesie nationala. 

4. Copiii sunt bineveniti la muzee si exista tot felul de activitati si trasee gandite pentru ei:

-  am auzit de multe ori la noi parerea ca un copil de 4-5 ani nu are ce cauta la muzeu pentru ca oricum nu intelege nimic. Trec peste faptul ca sunt si multi adulti care nu inteleg nimic din ce vad uneori, dar vizita la muzeu are sens la orice varsta. Expunerea la culoare, la forme, la povestea unui tablou, educarea rabdarii si a atentiei sunt lucruri care nu incep la o anumita varsta. Evident, nu poti lungi o vizita la muzeu 3-4 ore cu un copil de 4-5 ani, dar poti organiza un treasure hunt de o ora. Acest lucru este posibil si pentru ca oamenii din jur sunt obisnuiti sa vada multi copiii, unii chiar si usor agitati,  misunand peste tot, iar angajatii nu fac apoplexie de cate ori un grup de toddleri intra intr-o sala....

5. In alte parti nu se practica strigatul dupa copil de la 500 de metri:

- asta e unul din lucrurile care ma dispera la noi la mare de exemplu...nu ca am mai mers acolo lately, dar am ramas cu sechele. Mame si tati care stau pe mal si urla dupa copil, sa iasa din apa, sa intre in apa, sa nu mai dea cu nisip in fra-su, sa nu mai alerge, sa lase lopatica, sa ia lopatica...Totul de la distanta. Nu doar ca deranjeaza lumea din jur, dar este si aproape ineficient de cele mai multe ori. 

Cred ca e foarte greu sa trasezi limita corecta intre independenta si neglijenta. Dar cred ca uneori putem face un pas in spate, chiar doi, si sa vedem ce se intampla. Poate asa, vom creste copii mai agili, mai independenti, mai descurcareti si mai pregatiti sa gaseasca solutii, nu sa astepte rezolvari. 

Comentarii

Postări populare