Așezările rupestre de la Buzău

Weekend de toamnă caldă cu pădure colorată=hai sa mergem undeva la munte să ne plimbăm puțin pe la aer.

Cam așa am ajuns la Nucu, un sat aflat la capăt de drum neastfaltat, ascuns bine în pădure, printre dealuri. La ”capătul” satului, care cred ca are vreo 5 case, se află o ”parcare”, adică un spațiu unde se lasă mașinile și de unde pornește traseul spre așezările rupestre, vechi chilii, biserici și locuințe săpate în stâncă. 

Locul este cu adevărat frumos, mai ales colorat în toamnă și cu un cer perfect albastru deasupra, poteca urcă destul de lin inițial, pe un drum forestier și după vreo 20 minute cotește la dreapta printr-o poiană, pentru a urca apoi abrupt cam tot traseul de circa 2 ore.  

Cel mai aproape, la vreo 30 de minute de parcare se află Chilia lui Dionisie, cocotață pe o stâncă la care ajungi pe o scară de lemn. Majoritatea celor care vin în zonă se opresc aici. 

Mai sus, urmând poteca, ajungi dupa încă vreo 30 de minute prin pădure la Bisericuța lui Iosif. 

Și după încă o oră de drum pieptiș, zărești Agathonul Nou și Agathonul Vechi, de-a stânga și de-a dreapta potecii. 

Vorba zice că ”aceste așezări rupestre învăluite în mister au fost un loc sacru, unde geto-dacii își țineau ceremoniile. Mai târziu, în secolul IV, acest spațiu a fost preluat de creștini și transformat în sihăstrii ortodoxe”  - cjbuzau.ro/vestigiile-rupestre. 

Pe stâncile în care au fost săpate se văd marcaje de pe la 1500-1600, dar și nume scrijelite acolo pe la 1800, dovadă a trecerii altor vizitatori prin zonă. În colțuri se află lumânări aprinse și fiecare ”așezare” are un mic altar. Tavanul înnegrit arată că cineva, cândva, stătea aici și făcea focul. 

După ce ajungi la Agathon, poteca mai urca incă vreo 10 minute până mai sus, în pădure, la Crucea Spătarului, așezată acolo prin secolul 14. 

Cu totul, plimbarea la deal a durat vreo 2 ore și ceva , iar la vale încă vreo oră. Cu tot cu vizite și pauze să zicem că iti trebuie vreo 3  - 3 ore juma dus-intors. 

Partea bună e că întregul traseu te plimbă prin pădurea de foioase, cu miros de ciuperci și scurte luminișuri de unde să admiri dealurile din jur. 

Partea proastă e că, deși locul e inclus în patrimoniul UNESCO, nu e deloc tratat ca atare. Marcajele sunt semi-inexistente, deci te bazezi mai mult pe intuiție și pe poteca bătătorită. După o vreme în care mergi fără semne, apare o zonă plină de indicatoare și panouri, după care, din nou, te trezești că mergi prin pădure dar marcaje pe copaci nu sunt. Semnul e ba ceva desen neclar cu roșu, ba un punct albastru, pentru ca la un moment dat să ajungi pe o potecă minusculă semnalizată cu dungi albe...

În fine, nu ne-am rătăcit de tot și faptul că din când în când mai auzi și alte voci prin zonă ajută să te orientezi, dar traseul merită mai multă atenție din partea autorităților. 

E adevărat că prin Buzău mai sunt și alte zone de vizitat, mai populare, cum sunt Trovanții de la Ulmet, dar așezările astea ascunse în stâncă și pădure merită și ele un pic de promovare.