Călătoriile celor trei roșii

Iata ca a venit acel moment din an in care lumea face bilanturi. Mai ales aia care au avut si planuri, rezolutii, promisiuni de bifat. Eu nu incep anul cu planuri definitive si nici nu il inchei bifand ce a iesit si ce nu. Din experienta mea, viata are un talent deosebit de a te surprinde, in bine sau in rau, asa ca cel mai simplu ar fi sa ramai atent la ce e in tine si in jur, sa te adaptezi la ce apare si sa te bucuri de clipe, ca ele trec foarte repede. Dar stand acum si gandindu-ma la tot ce a fost anul asta pot spune ca 2016 a fost frumos si bland cu noi. Am calatorit, din nou, si ne-a placut. Nu am ajuns neaparat unde planuisem initial, dar am ajuns in alte locuri care ne-au bucurat. Am fost sanatosi si am ras mult. Ne-am mai si certat, dar ne-am impacat. Mama a trecut printr-o operatie si a iesit din ea cu bine. Am vandut o casa si am cumparat alta. Cu asta am pus punct unei etape lungi din viata mea, cea legata de casa bunicii de la munte...De fapt, cred ca etapa a...

Pentru ca am disparut de o vreme de pe aici, vreau sa asigur pe toata lumea ca suntem ok:). Doar amortiti de vacanta, nesatuli de somn, umflati de mancare si practic semi-hibernanti. A fost si petrecerea traditionala a picilor, pe 23, revin cu poze de acolo, si cea mare, pe 25, cu bunicele si alti oameni dragi, si apoi inca una, cu prietenii nostri tare dragi si vechi. Urmeaza un pic de munca si apoi putin Revelion..Daca mai prindem o tura la schi la inceput de an nou ar fi minunat..Pozele sunt de zilele trecute, dimineata Craciun, pranzul de o zi inainte, niste schi pe la munte si surpriza de la pregatirea bradului cand matza a gasit printre ornamente chestiile cu care s-a ornat acum vreo 4 ani bunicul ca sa devina Mos Craciun.... Final de 2016 linistit si un 2017 superb va dorim:) 

Apropierea Craciunului inseamna, ca in fiecare an de pana acum, pregatiri intense pentru serbarea de la gradi/scoala.  La gradi totul incepea cu vreo luna si ceva inainte si era gandit la superlativ. Era o serbare comuna, cu toate grupele, organizata intr-o sala mare la Palatul Copiilor. Repetitiile aveau loc in fiecare zi, iar evenimentul in sine dura niste ore bune, evident. La final, copiii erau obositi dar macar multumiti ca a aparut un Mos cu cadouri acolo, iar parintii se puteau lauda cu poza minunii pe scena, recitand sau incercand sa recite poezioara. Clar, nimeni nu se gandea daca picii aia de 3-5 ani chiar erau fericiti sa repete cantecele si poezii zilnic timp de o luna si ceva si nici daca in timpul asta nu se putea face altceva, mai mic, mai discret, mai cald.  Eh, in fine, am ajuns la scoala. In clasa zero lumea a zis ca sunt inca mici si sigur o sa le placa sa cante pe scena (visul oricarui parinte se pare...:D) . La clasa intai istoria s-a repetat, d...

Atunci cand am devenit mama, am descoperit ce e cu adevarat frica. Nu cred ca m-am gandit vreodata inainte de Andreea daca sunt un om curajos, caci nu am fost pusa niciodata in situatia de a actiona intr-o situatie de criza. Aveam emotii la examene, mi-era groaza de vorbit in public, mergeam in mare cat ma simteam safe, nu ma aruncam in situatii prea riscante. Nu am facut atacuri de panica, nu am lesinat, nu am urlat ingrozita niciodata. De fapt habar n-am cum as actiona intr-o situatie periculoasa, daca as avea curaj sau m-as panica. Deci nu pot spune ca mi-a fost vreodata cu adevarat frica inainte de Andreea. Dar, odata ce ai un copil al tau, ceva se schimba radical, in moduri pe care nu le anticipezi si nu le poti explica. Emotiile tale deodata se simt altfel, se multiplica, se extind, se coloreaza in nuante. Si fericirea si bucuriile si frica si teama.  Dupa cele 2-3 zile calme si sigure din spital, te trezesti deodata cu un copil, un om mic, al tau, in brate, pe drum ...

O data la cateva luni Andreea dezvolta o obsesie, o pasiune maxima pentru ceva anume, ca e un anumit plus, un joc, o carte, o activitate. Am trecut prin confectionat enciclopedii si agende, un anumit desen animat reluat de zeci de ori, ore in sir de lego, discutii interminabile despre Kung Fu Panda si apoi Ninjago..etc.. Ultima pasiune este Harry Potter, "cauzata" evident de tabara in care a fost in noiembrie si de vizionarea de cel putin 3 ori a primului film, de 2 ori a filmului cu nr 2 si o data a celui cu nr.3. Mai departe nu am ajuns.  Intr-o zi, pe cand ne plimbam prin Carturesti, am gasit si cartile, primele doua volume. Asa ca acum s-a apucat sa si citeasca din Harry Potter. Estimez ca va dura pana pe la anul, caci cartea e stufoasa si nu citeste decat cateva pagini pe zi, dar ma bucur ca e o lectura care ii place si imi povesteste entuziasmata tot felul de scene.  Vineri a fost la o colega, la o petrecere in pijama. Topaiala, hahaiala, distractie pana cand la...

Anul asta este primul in care Mos Craciun a decazut putin din drepturi si a ramas doar un batranel simpatic si misterios care are o casuta la Polul Nord si practic sta acolo cu spiridusii lui. Cadourile nu mai vin de la el, ci de la noi, si nu sunt niste chestii pentru care nu se chinuie si nu plateste nimeni, ci niste daruri la care ne gandim, planuim si strangem bani. Craciunul nu e ceva ce exista de la sine, ci o sarbatoare, un moment pe care il creem noi, fiecare in felul lui. Discutia despre Mos Craciun a tot aparut in ultimele luni, pe masura ce am eliminat zanele si Iepurele de Paste din realitate. Nu a fost ceva brusc, nu am insistat noi pe asta, ci a venit cumva natural. A intrebat daca exista si i-am zis adevarul, ca nu. De ce as fi mintit? Mi se pare aiurea sa o mint, pe orice subiect, si insist mereu ca noi ne spunem adevarul. Deci cum m-ar fi privit daca o minteam in continuare (ca pana la urma de la un punct incolo Mos Craciun asta e...o minciuna, nevinovata, simpatica...

Experienta mea cu taberele a inceput prin clasa a 3-a cand am fost cu clasa la Gura Diham. Apoi in clasa a patra am fost din nou, tot la Gura Diham. Ce imi amintesc clar din cele doua experiente este mersul pe jos pana la Busteni sa sunam acasa de la telefoanele cu fise de la Posta si sila maxima fata de dovlecel, care ma urmareste si in ziua de azi. In rest cred ca a fost frumos, ne-am alergat pe poienita care pe atunci nu era plina de rulote si seara mergeam la ”discoteca”, adica o sala intunecoasa unde punea cineva muzica iar noi ne bataiam.  Asa ca atunci cand Andreea avea 4,5 ani si gradinita la care era atunci a organizat o tabara de schi, am analizat foarte atent problema si am decis ca daca eu am supravietuit piureului de dovlecel sigur va supravietui si ea. A contat mult si faptul ca erau copii din grupa ei si ca mergea si educatoarea noastra preferata, in care aveam maxim de incredere.  Vara urmatoare am repetat experienta cu o tabara pe la munte, nu mai sti...