Viata cu un adolescent: unele bătălii se poartă de unul singur

Există un moment în viața oricărui părinte când ajunge în punctul în care se transformă din actor în simplu martor la multe dintre experiențele propriului copil.

Văd uneori părinți interacționând cu copii mici în parc, pe stradă sau la restaurante și îmi amintesc cât de ușor era atunci să intervii și să rezolvi necazurile celui mic. Chiar dacă și la vârste mici e recomandat să nu sari ca un arc la orice întâmplare, se întâmplă totuși de multe ori să fie nevoie de implicarea unui adult. Când copilul cade și se lovește tare, când e împins, când apar țipete și scandaluri pe tobogan, când e ora de plecare dar el mai vrea un pic la joacă, când prietenul nu vrea să dea jucăria, când e obosit, când îi e foame, etc. Uneori disputele se rezolvă între pici, dar alteori era nevoie de un mic ajutor din partea unui adult.

Adolescența este însă momentul în care intervențiile unui părinte se reduc substantial, limitate la situațiile cu adevărat grave. În rest, devii încet-încet spectator, de multe ori tăcut, în comedii, drame sau musical-uri în care copilul este actor.

De cele mai multe ori nu ești nici măcar spectator și te bucuri că măcar ești unul dintre părinții cărora li se povestesc întâmplări, vesele sau triste.

Și se întâmplă uneori să te enervezi foarte tare. Să auzi o poveste în care crezi că un anumit dialog, o anumită situație ar fi trebuit gestionată altfel. Sau o poveste în care consideri că i s-a greșit. Și ti-ai dori să fi de fată, să intervii, să sustii, să ajuti, să rezolvi.

Dar trebuie să îți repeți obsesiv: această bătălie nu e a ta!

Respiri, adânc, și începi să vorbești. Să pui întrebări fără să critici, să sapi un pic mai jos în straturile poveștii, să afli detalii fără să judeci. Ceea ce vrei, este ca micul mare om din fața ta să ajungă singur la concluzii, să își dea singur seama unde a greșit sau unde i s-a greșit. Să decidă singur ce face de acum înainte. 

Ceea ce vrei este să ajungă să dea singur replicile potrivite, să își apere singur interesul și demnitatea, să facă diferența între o glumă proastă și o răutate, între harjoneală și violență. Să știe când este momentul să ceară ajutor unui adult, fără să considere asta o slăbiciune.

Îmi iese asta mereu așa frumos? Nu, evident. Uneori mă enervez și se vede imediat pe fața mea dezaprobarea. Uneori îi spun direct ce cred că a greșit și cum ar fi trebuit să acționeze. Ce se întâmplă atunci? Dialogul s-a oprit, povestea rămâne în aer și momentul este pierdut.

Trag aer în piept, îmi amintesc regulile și îmi promit că data viitoare va fi mai bine și pentru mine și pentru ea.

Îmi amintesc ceva citit mai demult și care cred că se aplică aici: nu curăța poteca din fața copilului tău de toate crengile căzute. Lasă-l să le îndepărteze singur, chiar dacă o să aibă și zgârieturi. Fii însă acolo să o pansezi :)