Călătoriile celor trei roșii

Am tot stat zilele astea sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa scriu ceva aici despre ce s-a intamplat in retezat, daca e treaba mea, daca am dreptul sa imi dau cu parerea despre deciziile luate de niste parinti  care tocmai si-au pierdut copiii. Pentru ca nu am fost acolo, pentru ca ceea ce deocamdata sunt povestile tertilor, pentru ca nu ii cunosteam si nu pot evalua la fel ca ei gradul de risc al unei situatii. Oamenii astia au fost probabil in situatii mult mai dificile decat cea din Retezat, depasisera clipe mult mai grele. Aveau echipamentul potrivit si experienta necesara pentru a face fata unei excursii pe munte, in conditii de iarna. Copiii cu siguranta erau acolo din propria pasiune, declansata poate de parinti si sustinuta de ei. Dar erau acolo pentru ca isi doreaua asta. Am zis atunci ca poate asa e la nivelul acela de pregatire si performanta, poate ca lucruri care noua ni se par inconstienta pentru ei sunt banalitati, poate asa ajungi sa atingi varfuri de 7000 de m...

Ai ma ca totusi vine! A incercat iarna sa mai dea o tura pe aici, dar acum chiar pare sa fie terminata. Over! Defeated!..Am doua perechi de tenisi si doua de balerini care zac parasite in dulap dupa ce a trebuit cu inima grea sa sap dupa cutia cu ghete, urcata de pe la final de martie pe ultima etajera de la pantofar, si sa scot o pereche...De asemenea, a trebuit sa imi pun pulover pe sub geaca! Ceea ce este de neconceput la final de aprilie si chiar nu mi-a fost cald. Si nu mai intru in detalii cam cat de frig a fost in casa si cum degele mele au fost practic non stop reci vreo cinci zile. Intr-un cuvant saptamana care tocmai a trecut a fost un cosmar meteorologic pe care il vom sterge din memorie

In ultima vreme am uitat sa fac poze cu noi. De fapt, de cand Andreea are propria camera foto, am lasat-o pe ea sa pozeze locurile prin care mergem. Asa ca m-am trezit ca nu avem poze nici de dinainte de Paste, nici de Paste pentru ca dansa a avut alte prioritati decat sa pozeze frumoasele oua pictate de noi, biscuitii ornati sau mielu'. Avem in schimb niste poze pre-Paste de la Muzeul Satului, un loc care arata foarte bine anul acesta. Mi s-a parut foarte cochet, aranjat si curat, cu case ingrijite si aceleasi pisici dolofane.  Pentru mine, Pastele este despre familie, traditie, miel, oua pictate, stat impreuna, jucat, lenevit, oameni adunati in jurul mesei, un Bucuresti mai gol si mai calm. Este despre a te bucura de cei dragi de langa tine si a te gandi la cei care nu mai sunt. M-as fi bucurat sa fie si a doua zi de Paste cu soare si cald, sa putem sta pe afara, sa mergem la pas pe Calea Victoriei, sa mancam o inghetata poate, prima pe anul asta, sau o prajitura, nu prima ...

Am fost ieri martora unei situatii care ma face sa imi creasca tensiunea de fiecare data. Batutul unui copil...Ala mic cred ca avea sub 2 ani, era cu maica-sa la Bebe Tei, ea nervoasa, obosita, plina de sacose, el plictisit, obosit, satul de mers. Fix combinatia necesara ca sa iasa totul prost. Intotdeauna mi s-a parut ca a bate un copil este de neacceptat, in capul meu nu exista niciodata motive bune, nici explicatii, nici grade de a judeca bataia. Bati un om fara aparare. Punct. Nu conteaza ca ii dai o palma, il tragi de urechi, il smucesti de brat, il tragi de par, il lovesti cu cureaua, cu rigla, cu batul, cu pumnii sau picioarele. Toate variantele se cheama bataie. Si nu exista o data. Caci daca ai pornit pe drumul asta, daca ai trecut de bariera aia psihica si umana care zice ”nu lovi un copil” totul devine tot mai usor, motivele se gasesc mai repede si efortul de a te abtine, de a gasi alte solutii tot mai dificil.  Un copil mic care urla si nu te asculta nu face asta c...

Cel mai greu lucru, in prezent, mi se pare sa navighez cat mai echilibrat intre ”de ce naiba ai facut asta!” si ”e ok, iubire, se mai intampla...”, pentru a nu pierde increderea si a nu induce teama de a-mi povesti lucruri si atunci cand stie ca nu au fost chiar ok. Deocamdata, marturisile ei sunt inocente. Ca a uitat sa faca o tema, ca a atentionat-o doamna ca a scris urat, ca s-a certat cu un coleg pentru ca...Nimicuri pana la urma. Chiar si asa uneori ma enervez, cand stiu ca a gresit ceva din neatentie, cand vad ca am explicat ceva de 10 ori si tot e neclar, cand simt ca a gresit ceva fata de un coleg sau cand, dimpotriva, simt ca trebuia sa fie mai dura cu el. Maruntisuri, dar le simt acolo, pe creier, cum ma deranjeaza, ma sacaie, ma fac sa ridic vocea, sa ma incrunt. Andreea simte imediat cand ceva m-a suparat, chiar si cand ma abtin de la exprima vocal ce cred. O simt imediat cum se crispeaza, cum imi cauta privirea ca sa se asigure ca suntem ok... De cele mai multe o...

Cand esti satul de munca si visezi la vacanta, dar pana la ea mai ai un pic de tras, cand temperatura de afara iti aminteste de vara si simti ca a venit acel moment din an in care nu mai visezi la schi, ci la o baie, cand stii ca intre tine si mare e doar un drum drept si inca liber, te urci in masina si te duci sa o vezi, prima data din an, promitand ca te mai intorci pe la ea cand se face mai calda. Apoi mananci niste scoici, bei o limonada rece, iti umpli ghetele de nisip si te intorci acasa. Pana la urma marea nu e decat la 3 ore departare de blocul tau. 

Nu stiu cand a trecut luna martie si cumva m-am trezit in aproape aprilie. Si mai mult, am realizat subit ca juma de aprilie e vacanta! Hell yeeee! Asta pentru mine inseamna doar un lucru: nu ma mai trezesc dimineata si nu mai fac pachetel. E arhi suficient ca sa fie aproape concediu si pentru mine:)) Simultan cu aceste realizari fericite am mai avut una: ca nu avem nimic pregatit pentru vacanta asta. Nicio excursie, nicio plimbare, nicio activitate. Hell nooo! Am studiat rapid problema si mi-am amimtit ca imi povestise cineva mai demult de un ceva festival la Alba Iulia, oras pe care nu l-am vazut niciodata.  Asa ca am decis sa impuscam doi iepuri: vedem Alba Iulia si festivalul.  Acesta:  APVLVM ROMAN FESTIVAL, 28 April - 1 May 2017, Alba Iulia. Mai multe detalii despre el si program gasiti aici  In prezentarea lui se spune cam asa:  Actualul oraș Alba Iulia se ridică peste ruinele anticului Apulum, cel mai mare oraș roman din provincia Dacia și to...

Am fost in weekend la Frumoasa si Bestia, cu fiimea. Si cu mari asteptari sa motai pe la jumatatea filmului si sa studiez pe furis telefonul ca sa supravietuiesc cumva pana la finalul unui nou film cu printese. Cand am propus filmul (nu mai stiu de ce:D), fiimea a aprobat cu juma de gura..caci printesele Disney nu mai sunt demult printre preferatele ei, fiind doar niste fete care nu fac nimic de fapt, mai ales de cand a avut o discutie pe tema asta cu taica-su, despre care nu vom povesti aici :D. Anyway, Frumoasa si Bestia deci. Citisem inainte despre grozavia ce apare in film..un homosexual. OMG, uite asa ii strica America pe copii de mici, cu personaje d-astea imorale. Evident ca muream de curiozitate sa vad: 1. Cine e? 2. Ce face? 3. Cum reactioneaza fii-mea. Ca sa ne lamurim despre  efectul asupra copiilor, fii-mea nu s-a prins deloc ca baiatul acela e un pic altfel decat altii, nu i s-a parut nimic ciudat ca un barbat dansa, canta, statea mai pe langa alt barbat ...

Una dintre activitatile peste care am grija ca Andreea sa nu sara decat in situatii exceptionale este cititul seara. In timpul zilei din pacate timpul este foarte limitat si organizat, cu scoala, teme, alte activitati si obligatoriu joaca, in casa si afara, asa ca nu mai ramane loc de stat cu o carte in brate. Dar seara, inainte de culcare, este momentul de liniste in care citim. Uneori, ma asez langa ea in pat si ne scufundam fiecare in propria carte. Alteori, citeste doar ea. Uneori cateva pagini, alteori una singura si apoi o vad ca ii e prea somn. Dar incercam sa citim macar un pic in fiecare seara. Cateodata insista sa imi citeasca un fragment haios din cartea ei. Alteori ma pune sa ii povestesc ce se mai intampla in cartea mea.  Intre timp, biblioteca dansei s-a marit considerabil si a inceput sa ocupe loc si in sufragerie, unde sunt cartile ”de oameni mari”. O parte din cartile vechi, de cand era mai mica, le-am dat, la altele nu vrea sa renunte chiar daca nu le mai cite...

” So how do we become brave?   Well, here's the good news.   Bravery is learned,   and like anything learned, it just needs to be practiced.   So first,   we have to take a deep breath   and encourage our girls   to skateboard, climb trees   and clamber around on that playground fire pole... Second, we have to stop cautioning our girls willy-nilly.   So notice next time you say,   "Watch out, you're going to get hurt,"   or, "Don't do that, it's dangerous."   And remember that often what you're really telling her   is that she shouldn't be pushing herself,   that she's really not good enough,   that she should be afraid..... Third,   we women have to start practicing bravery, too.   We cannot teach our girls until we teach ourselves.   So here's another thing:   fear and exhilaration   feel very similar —   the shaky hands, the heightened heart rate,   the nervous tension...