Călătoriile celor trei roșii

Bagajele noastre de vacanta au suferit in ultimii 10 ani schimbari radicale, in continut si dimensiuni, de la perioada pre-copil, cand dilema maxima era cam cate fustite si rochite sa iau la mine, la cea cu bebe, denumita si "la drum cu casa in spate", pana la etapa mai relaxata in care ne lafaim acum, cand plecam la noi doar cu strictul necesar. Zilele astea, strict necesar pentru mine inseamna: nurofen, decasept, vibrocil/olynth si enterolactis. Din fericire fiimea face foarte rar chestii la burta, gen "mama, ma doare burta..", moment in care ii dau un plic cu enterolactis si se calmeaza. Grija mea este sa am ceva rapid de durere sau febra si ceva de gat, pentru ca, in 99,9% din cazuri, daca e sa faca ceva, a mea face tuse.  Vacanta care se apropie o sa ne duca insa pentru o vreme in zone fara acces rapid la doctori si farmacie, asa ca o sa plecam la noi cu un bagaj de medicamente mult peste strictul necesar. Practic, plecam cu de toate, inclusiv antibiotic,...

A fost odata ca niciodata o vreme in care copiii se duceau singuri la scoala traversand dealuri si vai, prin zapada si ploi, topaind veseli printre turme de oi si caprioare. Poate ca astfel de copii mai exista, dar nu in Bucuresti:d. In Bucuresti, mersul la scoala presupune slalom printre masini, inghesuieli in autobuz, claxoane prin traficul blocal. Batrani obositi si artagosi, muncitori nesimtiti si parinti terminati cu nervii...Si totusi, la un moment dat, copilul personal decide ca vrea singur. Dupa ce te opui vehement si ii explici pericolele de la fiecare colt de strada, iti dai seama ca ai devenit o versiune nedorita a parintilor tai si ca trebuie sa te trezesti la realitate. Copilul a crescut si trebuie cumva sa gasesti forta de a-l lasa sa se dezlipeasca de tine. Iti vin atunci in minte toate fricile din lume, hotii, batausii, betivii pe care ti-i imaginezi pandind in colturi, soferii isterici care nu se uita pe unde merg, copiii mai mari care se distreaza luandu-se de aia m...

La 8 ani, prietenia are niste criterii si forme foarte ciudate. Cand e singura prin parc sau alte locuri si da peste vreun copil disponibil, Andreea il evalueaza un pic inainte, daca i-ar placea sau nu, apoi se duce tinta la el si intreaba ”vrei sa fim prietene?”. Ceea ce inseamna ca se vor juca impreuna urmatoarele minute. Dupa care nu se mai vad niciodata... Dintre cele 11 colege de clasa, are 4 sau 5 pe care le considera prietene. Una e Mariuca. Pe celelalte le stie de anul trecut, dar acum par sa fi format un soi de ”bisericuta”. Nu e prea dornica sa largeasca cercul, ii sunt suficiente astea, iar celelalte au tot felul de hibe:d. Singura exceptie e o fetita care anul trecut era descrisa acasa ca ”mincinoasa clasei”, iar acum a fost mutata in gasca de prietene...Intre timp a aparut in povesti alta ”mincinoasa”... Baietii, de unde anul trecut erau inca interesanti si uneori simpatici, acum sunt ”ingrozitori” si in niciun caz nu se pune problema sa se joace cu ei. Cu excep...

Ieri Andreea m-a rugat sa ii iau in interviu. Nu in gluma, ci asa, serios. M-am pus pe treaba. Am facut intrebarile, ne-am gasit un loc de interviu si am purces la drum. Si i-am zis ca nu poate sa vada intrebarile inainte, ca asa se face. Dupa aia, am inversat rolurile. Ne-a luat si ea noua interviuri. Cu intrebari gandite de ea. Dar alea raman doar pentru noi:) 

Mi-am dat seama zilele trecute ca in ultima vreme fac tot mai putine poze, iar despre filme nici nu mai zic.. Cand era Andreea bebe si practic stateam non stop pe langa ea, o pozam in tot felul de ipostaze haioase, imortalizam fiecare schimbare, fiecare noutate.  Dar acum nu mai reusesc sa fac asa. Cumva mi se pare ca nici nu reusesc pozele sa prinda tot ce as vrea eu sa prind. Si nici filmele, caci atunci cand se stie filmata isi schimba un pic imaginea. Nu reusesc sa prind cat e de amuzanta, vesela, zapacita, nici cat de tare se poate enerva uneori, cum se contrazice si nu stie cand sa se opreasca, cat de pupacioasa si lipicioasa este cu noi, desi in mod normal nu ii prea place sa fie luata in brate si pupata.  Incerc totusi sa mai prind o poza pe ici pe colo, unele furate de prin colturi. In rest, incerc sa imi imprim in memorie cea care este acum, asa cum am imprimat si cea care a fost cand era mai mica si cum voi face probabil si cu cea ce va fi peste ani. Mai n...

Am auzit uneori parinti spunand ”fiimea/fiimiu nu vrea sa faca nimic”, uneori mirati, alteori enervati ca cel mic nu solicita nicio activitate, nu are chef de nimic nou si este aparent multumit de programul relaxat scoala-casa-parc.  Cumva, noi suntem la polul opus. Andreea vrea tot, si desen, si gimnastica si sah si engleza si inot si teatru si ceva de constructii si catarari si aia si aia. Evident, tot nu se poate. In primul rand din lipsa de timp. Asa ca selectam, propunem si asezam activitatile cumva ca sa aiba timp si de scoala si de teme si de joaca acasa si de joaca in parc si de activitati si de zacut si de joc pe telefon si de film la tv si de citit si de povesti cu unii si altii. Ne ajuta mult si faptul ca putem apela la bunica si ca Andreea este intelegatoare si intelege ca uneori e timpul temelor si uneori e timpul de joaca. Dar ma bucur sa o vad interesata si curioasa, dornica sa faca si aia si aia, sa incerce. Chiar daca au fost si renuntari. Cum a fost chitara,...

În ultimii ani am tot auzit prin diverse locuri de Alba Iulia si ce frumos ar fi acolo asa ca am tot planuit sa ne facem si noi drum incolo cumva. Nu se lipise pana acu, fiind destul de departe pentru un drum de weekend doar pentru Alba, dar anul asta am auzit de un festival organizat acolo si am zis sa ne bagam si noi. Si uite asa am ajuns la Alba Iulia in weekend, cu plan sa vedem festival si sa ne aruncam cumva si pana la Turda sa vedem salina. Festivalul Roman Apulum are loc in fiecare an, in jur de 1 mai si este de fapt o lectie de istorie sub forma unor piese de teatru. Ideea principala este punerea in scena a luptei dintre daci si Legiunea 13 Gemina pentru cucerirea castrului Apulum. La eveniment participa si o trupa de actori din Italia, care sunt ”romanii”, in timp ce dacii sunt de-ai nostri. Pe langa scenele de lupta, mai sunt organizate si confruntari intre gladiatori, precum si o zona de tabara unde sunt prezentate obiecte din perioada romana si daca. (sursa:pagina ...

Am tot stat zilele astea sa ma gandesc daca ar trebui sau nu sa scriu ceva aici despre ce s-a intamplat in retezat, daca e treaba mea, daca am dreptul sa imi dau cu parerea despre deciziile luate de niste parinti  care tocmai si-au pierdut copiii. Pentru ca nu am fost acolo, pentru ca ceea ce deocamdata sunt povestile tertilor, pentru ca nu ii cunosteam si nu pot evalua la fel ca ei gradul de risc al unei situatii. Oamenii astia au fost probabil in situatii mult mai dificile decat cea din Retezat, depasisera clipe mult mai grele. Aveau echipamentul potrivit si experienta necesara pentru a face fata unei excursii pe munte, in conditii de iarna. Copiii cu siguranta erau acolo din propria pasiune, declansata poate de parinti si sustinuta de ei. Dar erau acolo pentru ca isi doreaua asta. Am zis atunci ca poate asa e la nivelul acela de pregatire si performanta, poate ca lucruri care noua ni se par inconstienta pentru ei sunt banalitati, poate asa ajungi sa atingi varfuri de 7000 de m...

Ai ma ca totusi vine! A incercat iarna sa mai dea o tura pe aici, dar acum chiar pare sa fie terminata. Over! Defeated!..Am doua perechi de tenisi si doua de balerini care zac parasite in dulap dupa ce a trebuit cu inima grea sa sap dupa cutia cu ghete, urcata de pe la final de martie pe ultima etajera de la pantofar, si sa scot o pereche...De asemenea, a trebuit sa imi pun pulover pe sub geaca! Ceea ce este de neconceput la final de aprilie si chiar nu mi-a fost cald. Si nu mai intru in detalii cam cat de frig a fost in casa si cum degele mele au fost practic non stop reci vreo cinci zile. Intr-un cuvant saptamana care tocmai a trecut a fost un cosmar meteorologic pe care il vom sterge din memorie

In ultima vreme am uitat sa fac poze cu noi. De fapt, de cand Andreea are propria camera foto, am lasat-o pe ea sa pozeze locurile prin care mergem. Asa ca m-am trezit ca nu avem poze nici de dinainte de Paste, nici de Paste pentru ca dansa a avut alte prioritati decat sa pozeze frumoasele oua pictate de noi, biscuitii ornati sau mielu'. Avem in schimb niste poze pre-Paste de la Muzeul Satului, un loc care arata foarte bine anul acesta. Mi s-a parut foarte cochet, aranjat si curat, cu case ingrijite si aceleasi pisici dolofane.  Pentru mine, Pastele este despre familie, traditie, miel, oua pictate, stat impreuna, jucat, lenevit, oameni adunati in jurul mesei, un Bucuresti mai gol si mai calm. Este despre a te bucura de cei dragi de langa tine si a te gandi la cei care nu mai sunt. M-as fi bucurat sa fie si a doua zi de Paste cu soare si cald, sa putem sta pe afara, sa mergem la pas pe Calea Victoriei, sa mancam o inghetata poate, prima pe anul asta, sau o prajitura, nu prima ...